Samael Aun Weor ne spune, în capitolul 29 din “Căsătoria perfectă”, că “Edda germanică poate fi considerată ca fiind Biblia germanică. În această carte arhaică este conţinută Înţelepciunea ocultă a Nordicilor”.
Fără îndoială, au existat multe popoare şi rase care, într-un anumit moment, au primit o învăţătură de tip superior, iar astăzi tendinţa generală este de a crede că leagănul spiritualităţii a fost în Asia, India, Tibet sau Egipt. Dar trebuie să spunem că, mult înainte caÎnţelepciunea Şarpelui să fi ajuns în aceste locuri, aceasta era deja prezentă printre Nordici.
Aun Weor mai spune că “Mitologia Germanică este Nordică. Înţelepciunea vine din Nord, leagănul omenirii este în Nord. Înţelepciunea ocultă a sosit din Nord în Lemuria, şi din Lemuria a ajuns în Atlantida. După scufundarea Atlantidei, Înţelepciunea a rămas în acele ţinuturi care au făcut parte din continentul Atlant.”
Potrivit acestor informaţii, este posibil ca Mitologia Nordică pe care o cunoaştem astăzi să fie cea care conţine linia cea mai pură a învăţăturilor ezoterice, aşa cum au fost predate în Rasa Hiperboreană? Cu siguranţă este aşa, chiar dacă de-a lungul secolelor a suferit şi multe modificări.
În orice caz, Aun Weor subliniază: “Este urgent să studiem Edda Germanică, să ştim să o citim printre rânduri şi, mai târziu, să investigăm în Insula Paştelui, Mexic, Yucatan, etc.”
Haideţi să urmăm acest sfat înţelept şi să studiem un pic Înţelepciunea Nordică.
Vikingii
Ceea ce istoricii de astăzi relatează despre Vikingi face referire doar la asalturi, lupte şi invazii.
Desigur, între anii 793 şi 1066 CE. intră pe scena europeană un popor necunoscut până atunci, asa-numiţii Vikingi, formaţi din diverse grupuri de oameni din diferite zone ale Scandinaviei, în principal suedezi, danezi şi norvegieni.
Motivele pentru care, chiar în acel moment, poporul Viking a atins culmile dezvoltării sale nu sunt clare, dar două raţionamente ne-ar putea ajuta să explicăm acest fapt:
Pe de-o parte, sunt un popor de navigatori pe nişte mări biciuite încontinuu de teribile furtuni. Asta duce la o mai bună dezvoltare a artei navigaţiei faţă de cea a altor popoare şi astfel ajung să construiască bărci superioare celorlalte popoare europene, ceea ce le va permite să deschidă rute comerciale pe principalele râuri navigabile din Europa şi Rusia occidentală şi să colonizeze ţinuturi neexplorate până atunci, cum ar fi: părţi din nord-vestul Rusiei, Islanda, Groenlanda, unde au fondat oraşe, iar „Erik cel Roşu” a ajuns, inclusiv, să atingă America (peninsula Labrador), cu 500 de ani înaintea lui Cristofor Columb.
Ca un exemplu al dragostei pentru mare şi aventură, redăm următorul poem Viking:
Pot să cânt
să vorbesc despre călătoriile mele,
vremuri grele de navigaţie
Amare lipsuri
Şi deseori am învăţat
este o barcă prinsă în furtună
în greaua noapte de pază
vedeam stâncile trecând.
erau încremenite de ger
Chinuit de frig,
Cu inima întristată,
Mintea mea obosită de marinar…
Sângele din inima mea
mă îndeamnă să încerc
Marea pare un munte,
Impulsul din inima mea
De a porni o nouă călătorie,
De a cunoaşte altă lume
propria mea poveste,
şi cât de mult am suferit
şi zile de mare trudă;
adeseori în multe porturi
ce cămin dificil
când îmi venea rândul
la prora navei
Deseori, picioarele mele
în pantofii îngheţaţi,
încremenit de frică
căutând un ajutor
Şi totuşi, încă o dată
încă o dată
se joacă valurile sărate;
şi îmi cere cu stăruinţă din nou.
de a vizita ţinuturi îndepărtate.
pe mări îndepărtate…
(Marinarul: cartea Exeter)
(Poemul se citeşte cum are sens, adică, mai întâi rândul de pe coloana stângă şi apoi cel de pe coloana dreaptă. Este scris în această formă pentru a respecta originalul, pentru că astfel se scria în limbajul Nordic antic.)
Pe de altă parte, miturile şi legendele pe care se bazează cultura lor au un caracter eroic, războinic şi de aventură atât de extraordinare, că la o lectură de formă „exoterică” impulsionează, evident, spre aventură şi cucerire: ajung astfel să atace principalele oraşe din Anglia, din nordul Germaniei, Parisul; există relatări despre un atac până şi asupra Sevillei, unde au fost respinşi de zidurile prezente pe atunci în Spania (trebuie de asemenea să afirmăm că mulţi istorici încep să creadă că în aceste relatări, care descriu atacurile lor, există mai multă legendă decât realitate).
Nu încape nici o îndoială că miturile lor, de un atât de extraordinar caracter eroic şi războinic, trebuiau să fie înţelese într-o formă ezoterică, ca şi drumul războinicului în lupta împotriva sa însăşi. Dar cum se întâmplă în aceste vremuri atât de degenerate, doar puţini erau capabili să citească mesajul ocult.
Cu toate acestea, de fiecare dată sunt tot mai mulţi istorici care sunt de acord cu faptul că poporul Viking era un popor cult care cunoştea şi căruia îi plăcea să asculte aceste mituri, exista în ei valoare, poezie şi ceva misterios.
Miturile şi legendele nordice
Surse istorice
Nu este uşor de determinat originea acestor mituri şi legende. Din cauza faptului că s-au transmis oral, din generaţie în generaţie, oricare dintre datele pe care ştiinţa actuală i le atribuie (este vorba despre secolele VIII sau IX) nu sunt decât simple speculaţii.
Astăzi, în lumina Gnozei, putem afirma că originea lor se cufundă în noaptea înspăimântătoare a secolelor, rădăcinile lor se trag din Insula Sacră a Nordului, din misterioasa Thule, situată în locul în care azi este Polul Arctic şi în care, într-un trecut îndepărtat, a trăit Rasa Hiperboreană.
De atunci, Înţelepciunea ocultă a acelor zei s-a transmis sub formă de mituri şi legende din rasă în rasă şi din generaţie în generaţie, până au ajuns în epoca actuală.
În jurul secolului X, călugării irlandezi, care s-au strămutat în Islanda pentru a căuta singurătatea şi reculegerea, intră în contact cu Vikingii, care încep să-şi stabilească colonii în Islanda, şi să culeagă în scris câteva din poemele păgâne care circulau printre Vikingi.
Astfel că, aproape tot materialul care există actualmente despre Mitologia Nordică provine din Islanda.
Acest material se împarte în doua grupuri: Edda (asupra cărei semnificaţie cercetătorii nu cad de acord, dar noi ne permitem să sugerăm că ar putea deriva de la rădăcina “Ed” care înseamnă “act solemn, jurământ”) şi poemele Skaldice (din norvegiana veche “Skáld“, “poet”).
Edda se compune din două manuscrise: Primul, numit “Codex Regius”, alcătuit din 29 de poeme complete sau fragmentate şi păstrat în Copenhaga (Danemarca) până în 1971, când a fost returnat Islandei. Al doilea, alcătuit din 7 poeme, dintre care unul nu este inclus în Codex Regius. Aceste poeme cuprind mituri religioase, povestiri despre vechi eroi şi sfaturi pentru viaţa cotidiană. Nişte exemple ar fi Völuspá (care înseamnă „Profeţiile Sibylei”), Hávamál (“Cuvintele celui Preaînalt”), etc.
Poemele Skaldice cum ar fi “Marinarul”, cules anterior, cuprind dimpotrivă evenimente istorice, relatări din viaţa cotidiană, succesiunea regilor, bătălii, etc.
Nu în ultimul rând, sunt “saga” (relatări) în proză, majoritatea atribuite unui guvernator şi poet islandez din secolul XIII, numit Snorri Sturluson, care a grupat în aşa-numitele “saga”, printre altele, clarificări şi explicaţii despre poemele Edda, ce au fost de mare ajutor pentru a înţelege mai bine aceste mituri.
Când cineva studiază Edda, îşi dă seama că tradiţia ezoterică a poporului Nordic era profundă şi foarte bogată, dar, din păcate, o mare parte s-a pierdut. Unele poeme cu conţinut ezoteric sunt incomplete şi sunt amestecate cu multe părţi netranscedentale. Astfel, de exemplu, în Hávamál (“Cuvintele celui Preaînalt”) există doar un mic fragment cu un profund conţinut ezoteric (este redat mai jos), care, fără îndoială, făcea parte dintr-un text mult mai amplu. Cealaltă parte din Hávamál prezintă sfaturi cu privire la viaţa cotidiană, dar fără o transcendenţă specială.
Oricum, ceea ce a ajuns la noi este suficient pentru ca sufletul nostru însetat de înţelepciune să se poată delecta cu “Cuvintele celui Preaînalt”.
Creaţia
Astfel începe mitul creaţiei în Völuspá (Profeţiile Sybilei):
Aud şi văd oameni sacri
Mici şi mari, în regatul lui Heimdal (gardian al locaşului zeilor)
Îmi ceri Valford (tată al războinicilor, un alt nume de-a lui Odin), ca eu să-ţi povestesc
vechile legende ale oamenilor
care sălăşluiesc în profunzimile memoriei mele.
Lumea a început într-o epocă de aur,
Îmi amintesc de giganţii născuţi la începutul timpurilor,
Care pe mine m-au creat in vremuri îndepărtate,
Nouă lumi îmi amintesc, nouă rădăcini ale arborelui puterii
(se referă la Yggdrasil, arborele cosmic)
Care susţinea lumile, şi de asemenea lumile din străfundurile Pământului.
La începutul veacurilor nu exista nimic;
Nu exista nisipul, nici marea, nici valurile reci,
Nu exista pământul, nici înaltele ceruri,
doar un mare vid; ieşit din nimic,
Până când fii lui Bur (zeii) au ridicat pământurile,
Şi au creat Ţinutul de Mijloc (lumea fizică), un loc fără seamăn.
Dinspre Sud a strălucit soarele deasupra unei lumi de pietre.
Iarba a început să crească şi câmpurile au înverzit.
Aesirii (unul din neamurile de zei) s-au reunit în Idavoll
ridicară semeţe temple şi altare
stabiliră forje pentru a face comori preţioase
inventară cleşti şi unelte (pentru a lucra în forje)
Versurile continuă să vorbească despre creaţie. Dar noi vom face un mic rezumat, cu ajutorul relatărilor pe care le conţin şi alte poeme:
La început exista doar un mare abis gol, numit “Ginnungagap”, şi “Yggdrasil”, arborele cosmic, care susţinea lumile. La rădăcinile acestui arbore se aflau două mari regate, unul de foc, numit Muspell, şi altul de întuneric şi ceaţă, numit Nifelheim. Între cele două regate se afla Hvergelmir, un mare cazan cu apă clocotită, care alimenta cele douăsprezece râuri care pluteau deasupra marelui abis gol Ginnungagap şi care, la căderea în el formau gigante blocuri de gheaţă (acesta este “haosul” original din toate religiile primitive).
În zorii existenţei, flăcări de foc din regatul Muspell cad deasupra blocurilor de gheaţă, formându-se gigantici nori de vapori care ies din marele abis, formând elementele, spaţiul şi un mare ocean şi pământul, la început îngheţat (vedem aici focul fecundând apele, origine a lumilor, bestiilor, oamenilor şi zeilor).
Vine atunci la creaţie vaca “Audhumla” (Mama Spaţiu). Ea începe să lingă şi să topească gheaţa şi îl eliberează astfel pe gigantul Bur, iar din picăturile de gheaţă topită se formează gigantul de gheaţă Ymir (divinii hermafrodiţi, care apar din absolut în aurora creaţiei), pe care îi hrăneşte cu patru râuri de lapte care ies din ugerul său.
Apar lumile susţinute de arborele sacru Yggdrasil, arborele vieţii care susţine cele nouă lumi (dimensiunile superioare),Midgard (ţinutul oamenilor sau lumea fizică) şi Nilflheim (infradimensiunile).
Aceste lumi se susţineau pe ramurile lui şi trei din rădăcinile lui comunicau. Acesta este arborele Kabalei cu Sefiroţii săi şi Klifosurile.
Din uniunea lui Bor (fratele lui Bur) cu o gigantă apar zeii. Primii zei sunt Odin, Vili şi Ve.
Începând de aici sunt două versiuni:
Una spune că gigantul Ymir adoarme şi din picăturile sudorii braţului său stâng se naşte prima pereche umană, Ask şi Embla (Adam şi Eva). Dar Gigantul Ymir poartă în sine însuşi seminţele răului (Egoul) şi descendenţii săi vor fi “giganţii de gheaţă”, încarnare a răului, a Egoului, a căderii angelice, stabilindu-se din acel moment o luptă pe viaţă şi pe moarte între zei şi giganţii de gheaţă (care va fi centrul oricărei epici nordice până la deznodământul final din Ragnarok).
Cealaltă versiune spune că Odin, Vili şi Ve îl omoară pe gigantul de gheaţă Ymir şi creează pământul după cum relateză “Vafprúonismál” (Relatările lui Vafthrudnir):
Din carnea lui Ymir a fost creat pământul
şi din oasele sale, pietrele,
bolta cerului a fost zămilsită din craniul gigantului de gheaţă,
şi marea s-a format din sângele său.
În continuare, creează prima pereche umană dintr-o bucată de lemn; Odin cu suflul său le-a dat viaţă, Ve le-a dat simţurile şi Vili le-a dat inteligenţa.
Până aici, sub forma unui rezumat, este prezentată creaţia. De aici încolo poemele continuă, după cum am spus, cu lupta dintre zei şi giganţii de gheaţă, încarnarea răului.
Putem observa anumite paralelisme între aceste relatări, despre creaţie şi geneza biblică, şi arborele Kabalei ebraice sau relatările mesopotamiene despre creaţia prin foc şi apă, indicându-ne acelaşi adevăr emanat şi din povestirile Nordice şi anume: creaţia este pură alchimie sexuală.
Zeii
Zeii îşi aveau reşedinţa în Asgard (lumile superioare, cerurile), care era unit cu Midgard (lumea fizică) prin intermediul unui curcubeu de foc, păzit de zeul Heimdall.
Trăiau fericiţi şi se hrăneau cu “merele tinereţii”, cultivate şi păzite de zeiţa Ithun, şi mulţumită lor se menţineau mereu tineri şi plini de vitalitate.
Dar în Asgard erau multe ţinuturi şi existau două tipuri de zei, între care au ajuns să se nască anumite conflicte; deşi până la urmă toţi trăiesc în armonie: Aesirii de natură războinică, care îşi aveau lăcaşul în Valhalla şi al căror şef era Odin, şi Vanirii (de natură inferioară, zei ai fertilităţii, ai naturii, etc.), care îşi aveau lăcaşul în Vanaheim.
Această diferenţiere între zei este unică, nu se întâlneşte la nici o altă teogonie, se face diferenţă între zeii Căii Directe şi zeii nirvanici. Epica Nordică îi are în prim plan mai degrabă pe Aesiri şi foarte puţin pe Vaniri, ceea ce indică foarte clar că Mitologia Nordică este o învăţătură ezoterică a Căii Directe.
Odin
Odin, denumit de asemenea Woden sau Wotan, este “Tatăl Zeilor”; era cunoscut şi ca “Domnul Războiului” (interior) şi ca tatăl “morţilor glorioşi” (morţilor psihologici). Reşedinţa sa era Valhalla şi de pe tronul său se puteau contempla cele nouă lumi. Două păsări (corbi) îl însoţeau şi îl informau despre tot ce se întâmpla în cele nouă lumi.
El era, de asemenea, cel mai înţelept dintre zei, dar nu i-a fost uşor să obţină înţelepciunea. În multe gravuri apare reprezentat cu un singur ochi. Să vedem de ce, cunoscând povestea sa:
Încă de la naştere a râvnit să obţină Înţelepciunea; şi căutând-o acolo unde o putea găsi, a descoperit că în rădăcinile arborelui sacru (Yggdrasil) se găsea un puţ a cărui apă dădea Înţelepciune. Acest puţ era păzit de capul lui Mimir, o zeiţă care fusese decapitată. Coborând în acest puţ, în rădăcinile marelui arbore (adică a coborât în a noua sferă), s-a întâlnit cu capul lui Mimir (decapitarea psihologică) care l-a obligat să-i dea unul din ochii săi (sacrificiul) pentru a-l lăsa să bea din puţul Înţelepciunii.
Odin nu stă la îndoială, sacrifică unul din ochii săi pentru a putea bea din fântâna Înţelepciunii. Cunoaşte lucruri inefabile şi obţine Înţelepciunea (Măiestria), dar are nevoie de mai mult, de putere asupra vieţii şi a morţii (Cristificarea).
Ştiu că am fost atârnat de acel arbore, în bătaia vântului,
m-am balansat de-a lungul a nouă nopţi lungi,
rănit de tăişul propriei mele spade,
vărsându-mi sângele pentru Odin,
eu însumi ofrandă mie însumi:
legat de acel arbore ale cărui rădăcini nici un om nu ştie unde se afundă.
Nimeni nu mi-a dat să mănânc,
nimeni nu mi-a dat să beau.
Am contemplat profundul abisului
până când s-au ivit runele.
Cu un strigăt de mânie le-am prins,
şi apoi am căzut leşinat.
Nouă cântece teribile
ale gloriosului fiu al lui Bolthor am învăţat
şi am luat o gură din gloriosul vin (*)
servit de Odrerir.
Obţinusem bunăstare
şi, de asemenea, înţelepciune.
Săream de la un cuvânt la altul
şi de la o faptă la alta…
(Cuvintele celui Preaînalt: Hávamál)
(*) Tradus prin vin, “mead”, o băutură alcoolică foarte apreciată de Vikingi.
În acestă povestire Odin este atârnat de arborele Yggdrasil, rănit de moarte; printr-un sacrificiu voluntar reînvie, mai apoi, plin de putere şi înţelepciune. După această experienţă, spune legenda, obţine putere asupra vieţii şi a morţii.
Această povestire a surprins cercetătorii datorită asemănărilor cu crucificarea Cristosului Iisus. În plus, după cum ne spune Samael Aun Weor, viaţa lui Iisus exemplifică în mod simbolic procesele Cristificării prin care orice Iniţiat trebuie să treacă, pentru a obţine Învierea Cristului în inima sa.
Astfel că este normal să întâlnim o asemenea povestire într-o învăţătură a Căii directe, care provine din Rasa Hiperboreeană, în care, în timpuri străvechi, erau încarnaţi marii Maeştri ai acestei Maha-manvantara.
Această povestire face parte dintr-o alta mai amplă şi, cu siguranţă, de o mare valoare iniţiatică, dar, din păcate, s-a pierdut de-a lungul secolelor.
După aceea, vor fi multe bătălii pe care va trebui să le ducă Odin, cu spada sa magică, împotriva giganţilor de gheaţă. Mai mult, cunoscând destinul ce îi aşteaptă pe zei, va reuni în Valhalla sufletele eroilor morţi în luptă, pentru a forma o armată în aşteptarea bătăliei finale din Ragnarok.
Această relatare denotă că Vikingii erau foarte viteji, pentru că aveau credinţa că dacă mureau eroic în luptă vor merge în Valhalla (reşedinţa zeilor), pentru a face parte din armata lui Odin.
Nu ne vom referi în această prezentare la Runele citate în poemul anterior, pentru că ne-ar lua prea mult spaţiu. Trimitem cititorul la interesanta carte “Magia Runică” a Aun Weor.
Balder
În Mitologia Nordică, Balder este că Cristosul, fiu al lui Odin şi tatăl lui Forseti (zeu al justiţiei).
Legenda povesteşte că de mic suferea de teribile coşmaruri care îi prevesteau moartea. Atunci mama sa hotărăşte să facă ceva. Străbate cele nouă lumi şi cere tuturor fiinţelor vii, animalelor, vegetalelor şi mineralelor să-i promită că nu-i vor face niciodată rău lui Balder. Toate fiinţele vii fac acest jurământ, cu excepţia vâscului. Mama sa nu dă importanţă acestui fapt şi crede că a rezolvat problema.
În acest fel, Balder devine nemuritor. Zeii din Valhalla se distrează aruncându-i săgeţi, care nu îi provocau nici cea mai mică rană.
Dar Loki, zeul focului, îi trădează pe zei; îl minte pe zeul orb Hodr: îi dă o săgeată în a cărui vârf se afla o plantă de vâsc. Zeul orb trage în Balder şi acesta cade rănit de moarte.
Vedem aici, în acest pasaj, cum Zeul Focului, trădându-i pe zei (fornicarea), îl asasinează pe Cristul Intim din noi, acest fapt se regăseşte şi în alte învăţături ezoterice: Osiris asasinat de Seth, Hiram Abiff de cei trei trădători, etc.
În timp ce Balder este pe patul de moarte, Odin îi şopteşte ceva la ureche. Nimeni nu ştie ce, dar legenda spune că îi promite învierea ce va urma după purificarea lumii în urma catastrofei din Ragnarok.
Thor
Nu toţi Vikingii erau însă aventurieri, călători şi războinici. Evident că existau şi fermieri, agricultori, iubitori ai pământului şi ai familiei.
Aşa cum primii aveau o predilecţie pentru Odin, pe care îl numeau “Tată al războiului”, cei din urmă îl preferau pe Thor pentru caracterul său nobil şi bun.
Thor era fiul lui Odin, la fel ca Balder, şi era foarte venerat. Era zeul fulgerelor şi al tunetelor şi era asemănat cu Zeus-Jupiter, era atât de important încât, în momentul în care anglosaxonii au adoptat calendarul roman, i-au desemnat a cincea zi a săptămânii, joi (ziua lui Jupiter), “Torsdag” (ziua lui Thor) în suedeză şi “Thursday” în engleză.
Freyr şi Freyja
Numele “Freyr” şi cel al surorii sale gemene “Freyja” înseamnă “Domn” şi “Doamnă”. Sunt Domnul şi Doamna lumilor, focul care arde în tot ceea ce există, reprezintă al treilea logos, ar corespunde cu Shiva-Shakti a mitologiei hindustane.
Freyr a fost unul din cei mai adoraţi zei, alături de Odin şi Thor. Împreună cu Freyja reprezentau fertilitatea şi aveau control asupra pământului, asupra ploii, fecundităţii şi păcii.
În templul Uppsala (Suedia) se află o statuie reprezentându-l pe acest Zeu, datată din anul 1200, în care este reprezentat cu un cap triunghiular, o mare limbă (verbul) şi un mare falus în erecţie.
Freyja, pe de altă parte, era zeiţa dragostei şi a voluptozităţii, Devi Kundalini, şi străbătea cerurile în căutarea iubitului său, într-un car tras de pisici şi în compania spiritelor dragostei în genul lui Cupidon.
.
Ursus, 2011. Copyright of the above article is held by Ursus. Reprinted with permission of the author. .
Leave a comment
You must be logged in to post a comment.