Șamanismul este format dintr-o sumă de tradiții, credințe și practici care se ocupă cu comunicarea cu entități și lumea spiritelor. Cel care practică șamanismul este cunoscut drept șaman. Sunt multe tipuri de șamani și variații ale acestora în jurul lumii, dar toți au în comun anumite caracteristici și credințe. Șamanii sunt intermediari între oameni și lumea spiritelor. Ei pot trata boli și sunt capabili să intre în lumile superioare pentru a obține răspunsuri la problemele comunității.

În tradiţia slavă se vorbeşte de volhvi; aceşti şamani slavi erau persoane oraculare, ocupându-se cu divinaţia, vrăjitori, cunoscând diferite tehnici magice, şi vraci, practicând medicina empirică, adesea inseparabilă de dânsul cu rotire ameţitoare până la prăbuşirea în extaz. S-a vorbit uneori şi de existenţa şamanismului la daci şi apoi la romani; presupunerea lui E. R. Doddsca Zamolxis a fost şaman este fără temei; nici solomonarii romani nu sunt identificabili cu şamanii iar „incantatores” din Moldova sec. XVII, descrişi de arhiepiscopul Marcus Bandinus, după cum confirma Mircea Eliade, erau străini, de Moldova.

Nedesparţit de toba sa (tungus – tungur) ca instrument principal în ceremoniile rituale, utilizând fie auto-hipnoza ori chiar anumite însuşiri native paranormale, dar folosindu-şi deopotrivă şi înclinaţia nervoasă spre surexcitare, fie drogându-se cu plante halucinogene şi, în consecinţă, căzând în transă, ca să obţină starea de extaz, şamanul comunica – pentru credincioşii săi şi în numele lor – cu duhurile şi cu divinităţile.

Un element inseparabil de activitatea şamanului este dansul extatic ce duce la forme de stres psihic, întâlnit de altfel şi în alte forme religioase mai ales din antichitate (Coribanti). În ipostaza sa de comunicare cu lumea supranaturală, şamanul devine o persoană oraculară (oracole), atingând starea limită a extazului, el începe să vorbească criptic (sau numai incoerent); unii cercetători ai fenomenului au crezut că, în această împrejurare, şamanul îşi creează stări premoniţionale, prin devansarea prezentului, adică prin plonjarea scurtă în viitor, şi în acest chip discursul său ar căpăta valoare de divinaţie; numeroşi şamani afirmă că au depăşit condiţia umană curentă, deoarece sunt de fapt duhuri, iar astfel „devin invizibili, zboară prin aer, se urcă la cer, coboară în Infern” şi „se bucură de incombustibilitate” (Mircea Eliade, 1957,Mythes, rêves et mystères, p. 91).

Toate acestea fac din şaman omul cel mai iubit din trib, ca fiind înzestrat cu puteri supranaturale şi având relaţii fireşti cu forţele anonime, cu spiritele şi cu zeii. şamanul este pentru tribul sau preot, teolog, magician, medic şi consilier al căppeteniei războinice. Întrucât şamanul se prezinta ca un canal viu de comunicare cu forţele misterioase ambientale, s-a vorbit despre condiţia de mysterium în care exista el şi la care ajunge pe 3 căi: a halucinaţiei, a purificării, a extazului mistic (via hallucinatoria-via purgativa – via mistica). Probabil din această cauză, unii şamani se cred sacri şi veniţi din lumea cerească a duhurilor printr-o a doua naştere sau întrupare. Atât cercetătorii europeni, cât şl indigenii se împart în două categorii de opinie asupra şamanismului: una îi considera pe şamani şarlatani şi impostori, alta inşi sinceri, amăgiţi de propria lor închipuire; dar mulţi din cei ce au studiat analitic fenomenul ajung la concluzia că ambele categorii au parţial dreptate, întrucât de fapt şamanii se recrutează dintre oamenii care suferă de afecţiuni nervoase ducând la stările de transă. Studiind şamanismul la ciuccii siberieni, V. G. Bogoraz observă: „Cel mai des devin şamani oamenii nervoşi, uşor iritabili”, mulţi dintre cei pe care i-a cunoscut fiind „aproape isterici, iar unii literalmente pe jumătate nebuni”. K. Rasmussen subliniază însă că: „Singurătatea şi suferinţa deschid spiritul uman şi anume acolo trebuie să-şi caute un şaman înţelepciunea”.

Mircea Eliade aprofundează fenomenul: „Considerate din unghiul ce le este propriu, purtările stranii ale şamanului dezvăluie cea mai înaltă spiritualitate: ele sunt într-adevăr dependente de o ideologie coerentă şi de o mare nobleţe”. Cineva poate deveni şaman (în clasificarea lui M. Eliade) prin vocaţie spontană, prin transmisiunea ereditară a acestei profesiuni, prin decizie personală sau, mai rar, din voinţa clanului; iar scopul e atins cu preţul unei duble instruiri: una de ordin extatic (vise, vedenii, transe), alta de ordin tradiţional (tehnici şamanice, nume şi funcţii ale spiritelor, mitologia şi genealogia clanului, limbajul secret).

În ritualurile şamanice par să coexiste două tendinţe, aparent incompatibile: ciclul de exerciţii de abilitate elaborată (prestidigitatie, ştiinţa dansului, mişcarea ritmică a corpului, uneori vorbirea ventrilocă) şi extazul mistic (în transă, fie autohipnotică, fie provocată prin mijloace tehnice: plante halucinogene, ca mătrăguna sau unele ciuperci (Teonanacatl), stoarse prin masticaţie, fumigaţii cu sămânţa de cânepă, ritmuri sonore obsesiv histerizante ce se obţin din tobă, dăirea, (rareori alte instrumente) care este adesea o stare parahisterică provocată şi însoţită de delir.

În practicile şamanice medicale, din recuzită nu lipsesc măştile specifice, în calitate de instrumente de exorcizare. Funcţiile şamanului sunt multiple (el fiind specialistul în spirite) şi exercitate profesionist: exorcismul, vindecarea bolilor prin magie albă, relaţia cu sufletele defuncţilor, tratativele cu spiritele mediului ambiant, ghicirea viitorului, orientarea activităţii tribale.

Cărţi recomandate

Mircea Eliade
– 1951, Șamanismul și tehnicile extazului
– 1957, Mythes, rêves et mystères (traducere: 1998, Mituri, vise si mistere, Ed. Univers Enciclopedic)

.