Cu mult timp în urma, în vremuri de mult apuse, fiecare sat romanesc avea o “baba”, o persoana foarte importanta în viata sociala a satului respectiv, deoarece întrunea în persoana ei numeroase calități şi “profesii”, avea cunoștințe diverse şi multe disponibilități. Ea era moașa şi doftoroaie, făcătoare şi desfăcătoare de farmece, de multe ori era “alunar” adică era căutător de apa cu crenguța de alun în forma de “Y”; avea ierburi de leac, pe care le cunoștea, le culegea la timpul potrivit fiecăreia şi le prelucra singura, uneori vânzându-le în târguri şi iarmaroace. Știa să “citească” semnele vremii, tâlmacea visele fetelor şi femeilor, “ursea” la moțul copiilor, “trăgea” de gâlci, alunga deochiul de pe om sau animal şi multe altele. Era şi pețitoare; nici o nunta nu se făcea fără să fie consultata, nici o naștere nu era lipsita de ajutorul ei; uneori era şi “bocitoare” talentata, chemata negreșit pentru ultimul drum al șatenilor.

În sfârșit, rolul ei social, implicarea în tot ce însemna viata rurala, de la naștere până la moarte, erau de o importanta deosebita, ea fiind respectata pentru cunoștințele şi harul ei şi, nu de puține ori, era temuta pentru blestemul sau vraja pe care-o putea arunca sau profera. Este demn de remarcat că, spre deosebire de vrăjitoarele din Vestul Europei, preponderent catolica, babele-vrăjitoare nu au fost supuse exorcizărilor sau arse pe rug de ortodoxie, deoarece erau profund bisericoase, respectând cele sfinte şi ferindu-se de aceea ce azi numim magia neagra. Aceasta atitudine moderata, de ambele parți, a făcut posibila instituția “moașei-comunale” care să suplinească, la un moment dat al istoriei, lipsa medicilor la sate, dar şi a altor profesioniști, atât de necesari dezvoltării şi continuității umane.

Cu timpul, pe lângă descântat, moșit, şi alte “îndatoriri sociale” pe care le aveau în comunitatea rurala, aceste babe-vraci au deprins şi unele practici vrăjitorești “furate” de la țigăncile nomade, venite din misterioasa Asie, cu șatra care se aseza la marginea satului sau târgului. Misterioasele ritualuri ale magiei, ghicitului, aduse de acestea din Orient, se suprapuneau pe știința străbuna a “datului în bobi” şi “ursitelor” cunoscute la noi din timpurile precreștine, ridicând mai mult respectul șatenilor şi prețuirea acestora pentru aceste babe-vrăjitoare-doftoroaie-vraci așa-zise “moașe comunale”. De altfel, romanul are şi o vorba pentru cei care pretind că se pricep la toate şi la orice: “Da’ ceee ? Tu ești moașa comunala ?”

Ceea ce este foarte important, este însa faptul că “știința” lor nu s-a pierdut. Mulți șateni au învățat multe despre plantele tămăduitoare; știu să le recunoască şi când să le culeagă, știu la ce folosesc şi cum anume se folosesc. Astfel a ajuns la noi terapia prin plante, o terapie naturala ne-invaziva şi extrem de binefăcătoare. Astazi exista terapeuți specializați în fitoterapie; şi chiar daca ei nu-si culeg singuri plantele de leac, existând magazine specializate pentru asta, important este că aceste leacuri cunoscute din vechime pentru virtuțile lor tămăduitoare, au ajuns pana-n zilele noastre. La fel, arta ghicitului, străveche practica previzionala, se păstrează şi astazi, chiar daca nu se mai “da în bobi” pe fundul sitei (de fapt nici sita nu mai e folosita că mălaiul şi faina – vin cernute gata), totuși, aceasta arta sau știința, cum vreți s-o numiți, încă se mai practica; la fel, tarotul, ghicitul în cărțile ungurești şi altele. Astazi, “trasul” babelor sau mămăliga fierbinte învelita-n cârpe şi pusa pe piept, sunt înlocuite cu masajul sau preparatele din plante care combat febra. “Iesi deochi dintre ochi” este înlocuit cu aromaterapia şi meloterapia. Sunt cunoscute virtuțile apei tămăduitoare, iar ocultismul rustic romanesc folosea din plin apa după ce înainte o “descânta” – de fapt o energia – prin palmele babei vrăjitoare; sigur, ea nu spunea asta, lăsând “clientul” să creadă că se petrece ceva extrem de misterios şi cu atât mai vindecător în ochii săi. Dar astazi, numeroși terapeuți folosesc acvaterapia, desigur, fără atâtea “hocus-pocus”-uri. Sunt numai câteva exemple de felul în care vraciul, vrăjitoarea, acționa că terapeut, ritualul era considerat tratament, iar vraja, farmecele luau forma tehnicii energetice.

Şi astazi, mai exista unele “vrăjitoare”, care însa au denaturat total practicile vechiului ocultism rustic ale babelor-vrăjitoare sau chiar au “inventat” altele noi, asezonate cu hocus-pocus-uri hilare, în scopuri pecuniare.

Adevărații urmași ai vracilor, babelor, vrăjitoarelor din străvechea vatra a satului romanesc sunt, însa, terapeuții moderni, care folosesc terapiile naturale în mod științific. Desigur, este posibil să fie şi unii șarlatani, impostori cu tupeu. Dar scopul acestui articol este de a sublinia linia moștenitoare a înțelepciunii populare romanești, care prin terapeuții naturiști – adevărații terapeuți – duce mai departe tradiția pur româneasca a folosirii naturii pentru binele omului.

.