ARMINDEN, zeul al vegetației, protector al semănaturilor, viilor si livezilor, al vitelor si cailor. Obiceiurile specifice de Arminden sunt: împodobirea cu ramuri verzi a stâlpilor porților si caselor, a anexelor gospodărești pentru protecția oamenilor si animalelor de forța distrugătoare a spiritelor malefice; implantarea în curte, în mijlocul satului, la stâna de oi, in tarina, între hotare a unei prăjini înalte cu ramuri verzi în vârf sau chiar a unui arbore întreg curatat până spre vârf de crengi si împodobit cu flori, cununi si spice de grâu numit Arminden; organizarea petrecerilor câmpenești, la iarba verde, la pădure sau în câmp, la vii si livezi, unde se mânca miel fript si se bea vin roșu amestecat cu pelin pentru schimbarea sângelui si apărarea oamenilor si vitelor de boli, în special de ciuma, cum rezulta dintr-o veche strigătura populara:

Frunza verde de pelin.
Iată-ne la Armindeni,
Beau mesenii si mănâncă,
Si de duma nu li-e frica!;

Rostogolirea prin iarba, spălarea pe mâini si pe fata cu roua căzuta in noaptea de Arminden; strigarea pe nume a persoanelor presupuse a fi strigoi pentru a le împiedica sa fure mana vitelor cu lapte si a holdelor semănate; purtarea pelinului la palarie, în sân sau în buzunare; împodobirea ferestrelor cu ramuri sau frunze de pelin; semănatul primelor cuiburi de fasole si castraveți. Ziua de Arminden se considera început de vara si limita calendaristica pentru semănatul porumbului.

ALA, personificare a vijeliei din timpul furtunilor de vara.

AURAS PACURAS, reprezentare mitica invocata de copii sa le scoată apa din urechi când mergeau vara la scăldat. Textul era cântat după ieșirea din apa, pe malul râului sau lacului:

Auras, Pacuras
Scoate apa din urechi,
Ca ti-oi da parale vechi!

sau

Ieși afara din urechi
Ca ti-oi da un galben vechi!

BABA DOCHIA, reprezentare mitica la vârsta senectuții, identificata cu Gaia, o mare zeița agrara, celebrata la începutul lunii martie. Legendele Dochiei ne introduc în lumea specifica satului vechi. Nelipsitele tensiuni dintre soacra, Baba Dochia si nora sunt valorizate ingenios pentru a reda opoziția dintre Anul Vechi care moare si Anul Nou care se naște, dintre iarna si vara, frig si căldura, sterilitate si fertilitate. Conform legendelor, Baba Dochia, personificare a timpului îmbătrânit, vrea sa-si urce oile la pasunea montana in plina iarna, la sfârșitul lunii februarie si începutul lunii martie. Ca sa se convingă ca a venit vara, își trimite nora in pădure sa-i aducă fragi copți. Nora-sa găsește fragi copți si îi duce soacrei într-o ulcica. Convinsa ca a venit vara, Dochia începe pregătirea turmei de oi sau de capre pentru a urca la munte. Nu ia în seama sfaturile celorlalți ciobani, nu se sperie de răzbunarea zeului Marte căruia îi atribuie cuvinte jignitoare. Își pune totuși noua cojoace in spate, în variantele moldovenești si bucovinene douăsprezece, si pornește urcușul însoțita uneori de fiul sau, Dragobete. Dar, cum începe urcușul muntelui, pornește o ploaie mocăneasca care nu a stat noua zile si noua nopți. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbrăca, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau camasa. In alte legende Dochia își dezbrăca cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. După unele legende, în drum spre pasune ea ar fi tors din furca ținuta în brâu firul Martisorului. În ziua a douăsprezecea, reducție simbolica a lungimii anului de 12 luni, Dochia moare împreuna cu turma din cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate in stana de piatra, numite, local, Oameni de piatra, substanța primordiala a vieții pe Terra, sunt identificate de localnici în mai multe masive carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Retezat, Semenic si altele. Marte, supărat ca i s-a nesocotit puterea, împrumuta câteva zile friguroase de la fratele sau mai mic, Februarie, o răpune pe Dochia, si o înghețata de vie. Moartea Babei Dochia survine în ziua Echinocțiului de Primăvara. Peste trei luni, la Solstițiul de Vara, aceasta devine zeița fecioara, peste alte trei, la Echinocțiul de Toamna, zeița muma, si, în sfârșit, spre Solstițiul de Iarna si Echinocțiul de Primăvara, zeița la vârsta senectuții, când trebuie sa moara si sa renască împreuna cu timpul, în raport de metamorfozele calendaristice ale Marii Zeițe neolitice.

BABA OARBA, reprezentare mitica feminina la vârsta senectuții, reprezentanta a moșilor si stramosilor, în jocurile copiilor. Nevazatoare si, uneori, îmbrăcata cu cojoc din piele de oaie întoarsa pe dos, Baba Oarba aleargă si prinde câte un copil din lumea de aici pentru a-l lua cu ea în Lumea de dincolo, sinonima cu De-a Chimita, De-a Mija. Copilul care joaca rolul Babei Oarbe, legat la ochi, căuta sa atingă sau sa retina unul din copiii care se foiesc, gesticulează si cânta o melodie specifica folclorului juvenil.

BOURA, masca zoomorfa îmbrăcata la Crăciun de un fecior al Cetei de colindat, substitut al divinității care moare si renaște la Anul Nou. Boura se naște simbolic la Solstițiul de Iarna (confecționarea si îmbrăcarea mastii), petrece si se desfăta împreuna cu ceata de feciori în timpul colindatului, moare violent, prin lovire cu ciomagul, si renaște. Boura acționează independent, conform rangului sau divin: nu se supune, asemănător celorlalți membrii ai cetei, ordinelor date de Vătaf; se amuza speriind femeile si copiii, musca cu ciocul asistenții curioși care se apropie de ceata (anturajul ei divin), face loc si apăra membrii cetei în timpul colindatului, solicita plata (darul) atât cât considera ca i se cuvine, ocupa, la ospețe, locul de cinste din capul mesei. Masca este compusa din cap, corp si un bat (picior) care o sprijină în pământ. Capul are doua coarne de bovina împodobite cu panglici, bete, clopoței, flori artificiale, un bot nedefinit (lup, cal, iepure, capra, pasare) din lemn, numit Cioc, pe care purtătorul mastii îl deschide si îl închide, clămpănind ca o Barza cu ajutorul unor sfori ascunse, si o barba de țap confecționata din piele de iepure. Corpul Bourii este confecționat dintr-o fata de masa, cusuta ca un sac, pe care sunt prinse numeroase panglici si basmale colorate, smocuri din piele de iepure sau fulgi de pasare si o coada în spate. Trasa peste cap, masca Bourii lasa sa i se vadă în partea de jos capătul bâtului care o sprijină, cioplit ca un falus, si gleznele feciorului care o îmbrăca. Masca si poziția aplecata a celui care o poarta redau imaginea unui ciudat patruped.

BARBA OGORULUI (PAMÂNTULUI), spirit al grâului reprezentat de ultimele spice lăsate intenționat nesecerate pe holda pentru a rodi în anul viitor. Mănunchiul de spice legat la vârf cu fir roșu era cinstit cu sare si o bucata de pâine așezate pe pământ, la rădăcina plantelor.

BENDIS, zeița a panteonului dacic al cărei cult s-a respindit in Tracia. Marea Zeița Bendis era Zeița Lunii, pădurilor si farmecelor, dragostei, maternității si feminității. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfatiseaza sub chipul unei femei cu fata rotunda, cu pomeții proeminenți si cu parul împletit în doua cosite blonde lăsate pe spate. In anumite situații Zeița apare încadrata de doua animale sacre cervide sau de un cerb si un șarpe. La Costești a fost descoperit un cap al Zeiței iar la Sarmisegetuza supaturile au scos la iveala un medalion de lut ars (10 cm. în diametru si 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiței cu tolba de săgeți pe umăr; de asemeni, la Piatra Roșie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. si lat de 13 cm.

BENGA, duh malefic care răpește, precum Muma Pădurii, nou-născuții. Umbla noaptea goala, despletita si cu tâtele aruncate peste umăr. Înjurătura Lua-te-ar Benga.

BLOJ, zeu patern la vârsta senectuții în cetele masculine de colindători, mascat sau îmbrăcat altfel decât ceilalți cetași. Bloj-ul, personaj necuvântător al cetelor de feciori, fertilizează, cu falusul de lemn legat la brâu natura înconjurătoare.

BOADNICU, trup neînsuflețit al zeului Crăciun, substituit de un copac care moare violent prin taiere, si renaște, printr-un rit funerar de incinerare, la sărbătorile Solstițiului de Iarna. In Ajunul Crăciunului bărbatul tăia un copac din pădure si îl aducea în casa. Seara, capul familiei cu Boadnicu în brațe, femeia cu o tipsie încărcata cu mâncăruri de post si diferite fructe (stafide, portocale, pere etc.) si copiii ieșeau în curte, la strejeru (par în mijlocul ariei de care se lega caii la treieratul grâului). Acolo, după ce se punea pe tipsia sprijinita pe strejeru o turta în aluatul căreia s-a introdus o moneda de argint, bărbatul mulțumește Boadnicului: Vin sa cinam cu belșug, cu noroc, cu sănătate si cu tot ce ai dat! Revin în casa, ard puțin Boadniculpe vatra, urmând ca zi de zi, până la Echinocțiul de Primăvara, sa fie ars în întregime. Membrii familiei se așezau la masa, mâncau câte un catel de usturoi ca sa fie sănătoși de-a lungul anului si tăiau turta sacra în mai multe bucati; una pentru Boadnicu, una pentru vite si câte una pentru fiecare persoana din casa. Se considera ca cine găsește moneda de argint va fi norocos in noul an. La masa din Ajunul Crăciunului se bea sau se gusta obligatoriu vin.

BONZA, reprezentare mitica înfiorătoare care sperie oamenii in păduri. Bonza este un bărbat…

Cu ochii zgâiți,
Cu dinții rânjiți,
Cu barba până-n genunchi,
Cu păru până-n pământ

care sperie oamenii si copiii sau ie scurtează viața

Zilele sa le scurte,
Viața sa le ciunte.

BORZA, reprezentare mitica înfricoșătoare care sperie copiii în somn. Se arata în visul copiilor, speriindu-i. Apare sub forma de femeie urâta, mânioasa, cu ochii zgâiți, cu dinții rânjiți, cu gura căscata, cu buzele negre (local, este numita Buza-neagra), cu picioarele butucănoase. Borza este folosita în zicalele de amenințare a copiilor neascultători: — Fugi de acolo ca te manca Borza!; — Culca-te ca vine Borza si te manca! Copilul speriat de Borza. se descânta:

Alelei, Borza îmborzata,
Borza înfocata,
Borza uricioasa,
Borza fioroasa!
La … nu te duce,
Vacu nu-i scurta,
Zilele nu-i ciunta,
Ci mi te grăbește,
Si mi te pornește,
La Marea cea mare,
Este-un peste mare;
Aceluia veacu scurta-i
Zilele ciunta-i!…
sa ramaie curata
Luminata,
Lamaica ce-a dat-o…

BOSORCOI, nume osan al Strigoiului viu care ia mana holdelor si vitelor cu lapte pe timp de noapte.

BOZ, divinitate a vegetației cu chip de planta, invocata sa dezlege ploile în ceremonialul Paparudei, sa vindece mușcătura de șarpe si sa alunge fulgerele pe timp de furtuna. Tulpinile verzi sunt odăjdii îmbrăcate de persoana care joaca rolul zeiței pluviometrice, iar ramurile uscate adunate de copii, femei curate sau iertate ruguri funerare în curți sau pe mormintele din cimitir. Când era recoltat, Boz era invocat si respectat ca o divinitate:

Buna dimineața, Boz! Eu te cinstesc cu pâine si sare, iar tu sa mă cinstești cu sănătatea vitei mele, sa nu-i stea viermii în rana.

BRADOSI: Spirite ale morților prăznuite la Echinocțiul de Primăvara, străvechi început de An Nou agrar.

BUTUC DE CRACIUN, trup neînsuflețit al zeului vegetației care moare violent prin taiere a arborelui si renaște printr-un rit funerar de incinerare la Crăciun. În Ajunul si ziua de Crăciun se ardea pe vatra lemn de cer (Quercus ceris L) iar tăciunele rămas nears se păstra ca leac pentru vindecarea bolilor. În zicalele si expresiile populare, actele rituale si practicile magice Butucul de Crăciun are semnificație funerara: a-l lega butuc se spune despre omul legat si imobilizat ca un mort; la întocmirea arborilor genealogici Butuc este numele strămoșului din care coboară spițele de neam; Butucul rotii carului in care se înfig spițele din lemn se numește si capatânâ, termen care, la om si animale, înseamnă cap desprins de trup; substitutul omului mort departe de casa si de tara care se înhuma în cimitirul satului este Butucul din lemn îmbrăcat cu hainele mortului. Incinerarea Butucului la Crăciun, punerea ramurii verzi la stâlpii porților si caselor, grajdurilor si stânelor pentru a le apăra de forțele malefice, precum si fertilizarea lanurilor de grâu cu Sulul împodobit al razboiului de tesut sunt reminiscente ale unei străvechi civilizatii a lemnului.

BUTURUGA, stramos al divinității fitomorfe, sinonim cu Butuc de Crăciun. In limba vorbita, în expresii si zicatori cuvântul Buturuga are sensul de trup neînsuflețit sau de stramos din care coboară un neam întreg. Frecvent, cuvântul apare, cu acest sens, în descântece si vraji. Daca unei femei ii mureau trei copiii, al patrulea era trecut printr-un cerc împletit din ramuri de Rug, se ridica în brațe de trei ori pe cosul vetrei si apoi îl baga într-un sac cu care ocolea casa. Când ajungea in dreptul intrarii, o femeie întreba, de pe pragul usii: — Ce ai, babo, bagat în sac? la care descântatoarea raspundea: Curând întrebasi, curând leac sa-i fie, ca am bagat in sac o buturuga de vie, ce a fost sa nu mai fie! Buturuga de Crăciun, atestata ia români, aromâni, letoni si sârbo-croati, este substitutul zeului fitomorf, specific civilizatiei lemnului, reprezentat de un trunchi obtinut din taiatul (moartea) unui brad, ars pe vatra (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, la moartea si renasterea anuala a divinității. Începând din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, nemurirea divinității, obtinuta prin moartea si renasterea (taiatul Buturugii si incinerarea ei), a fost înlocuita cu nemurirea bradului tot verde, împodobit după modelul occidental.

BUZDUGAN: Spirit al grâului adapostit de împletitura ultimelor spice recoltate în timpul unei ample ceremonii agrare, numita Cununa Grâului. Pentru pastrarea si conservarea fertilitatii grâului de la o recolta la alta recolta, se foloseau doua tehnici magice: lasarea unui manunchi de spice netaiate pe ogor numita Barba Pamântului; taierea ultimelor spice si pastrarea acestora sub forma de snop sau de împletitura numita Buzdugan. Buzduganul împletit din spice de grâu, simbol al fertilitatii si rodului bogat, se păstra ca un obiect sacru. La vremea semanatului Buzduganul si boabele scuturate din Buzdugan erau amestecate cu samânta ce urma a fi pusa sub brazda plugului, se îngropa în ogorul semanat, se aseza, la Crăciun, peste colacul ce urma sa fie dat colindatorilor, împodobea steagul de nunta

BUZDUGAN: Instrument cultic cu înfatisare de falus aruncat spre cer de Junii Brașoveni din mijlocul horei pentru fertilizarea spatiului la Anul Nou agrar si sprijinirea soarelui sa depaseasca punctul critic al Echinocțiului de Primăvara. Buzduganul, care este purtat ca semn distinctiv de vataful junilor, armasul mare si armasul mic, aminteste de falusul din lemn cioplit purtat de Mutul cetelor de calusari.

CALOIAN, divinitate pluviometrica, a carei efigie era confectionata din lut, cârpe, paie sau crengute de lemn îmbrăcata cu hainute, invocata sa aducă ploaia sau sa o opreasca. Coloianuleste un spectaculos ceremonial în care figurina antropomorfa cu acelasi nume substituie fie o divinitate pluviometrica, fie un sol trimis la divinitatea pluviometrica. Data ceremoniei, a devenit în vremurile recente, o practica ocazionala, efectuata primavara sau vara în perioada secetelor sau ploilor prelungite. Scenariul ritual începea, de regula, martea, cu confecționarea unei papusi din lut sau din alto materiale urmata de înmormântarea acesteia. Ritul funerar se continua după trei zile, joia, cu dezgroparea Coloianului, reînhumarea, ciopârtirea, abandonarea pe pământ sau pe apa (scufundarea sau depunerea lui pe o scândura în apa, aruncarea in fântâna) si ospatul funerar. Când Coloianul este purtătorul mesajului sa lege sau sa dezlege ploile pe lângă divinitatea pluviometrica, acesta este initiat, precum mortul la înmormântare, prin texte rituale cântate:

Caloiane, line,
Du-te in Cer si cere:
Sa deschida portile,
Sa sloboade ploile,
Sa curga ca gârlele;
Caloiene, iene,
Cum ne curg lacrimile,
Sa curga si ploile,
Zilele si noptile,
Sa umple santurile,
Sa creasca legumele,
Si toate ierburile...

Ceremonialul funerar reconstituit atât după informatia etnografica, cât si după textul folcloric cuprinde mai multe secvente: formarea cetei din fetite si fete nemaritate, cu rare aparitii de femei maritate, de obicei gravide; nasterea (confecționarea) Coloianului, de obicei modelat din lut; moartea naprasnica a solului (baiat, fetita); gasirea trupului neînsuflețit după cautari îndelungate (secventa rituala descrisa de textul folcloric); stropitul cu apa (scalda rituala), gatitul cu flori, oua rosii sau cu coji de oua rosii a Coloianului si asezarea mortului în sicriu sau pe o scândura; înmormântarea Coloianului după un scenariu identic cu înmormântarea tinerilor necasatoriti într-un loc secret (la rascrucile drumurilor, la hotare, în holdele de grâu, pe malul unei ape ele.); dezgroparea (învierea) după trei zile; scufundarea Coloianuluideshumat în apa, aruncarea in fântâna, asezarea pe o scândura sa pluteasca pe apa curgatoare; ospatul funerar cu mâncare si bautura, care se încheie, uneori, cu hora Coloianului, petrecere la care puteau fi invitati si baietii. Când apar mesageri perechi,Coloianul si Caloiana sau Mama Ploii si Tatal Soarelui, acestia sunt trimisi la divinitatea adorata printr-un rit funerar (înhumare sau scufundare în apa) cu masaje diferite: Ea sa aducă ploile din Cer, El sa opreasca ploile pe Pământ. Obiceiul a fost atestat în toate zonele etnografice.

CALUS, zeu cabalin, protector al cailor si sezonului calduros al anului care se naște si moare la Echinocțiul de Primăvara. Rolul zeului cabalin este interpretat de Mut si are ca efigii Steagul Calusului si Ciocul Calusului. Anturajul sau divin este o ceata masculina sever ierarhizata (vataf, ajutor de vataf, stegar, calusari), cu barbati vigurosi care, prin piesele de port (pinteni la picioare; bete (cingatori femeiesti) așezate în crucis pe piept, precum hamul) nume, imitarea tropaitului si galopului în timpul dansului, gesturi etc., căuta sa semene sau sa se confunde cu caii. Mutul Calusarilor, desi poarta pe fata masca de om batrân sau de țap, are legat la brâu un phalus din lemn cu care fertilizează, prin simpla atingere, nevestele fara copii. Ceremonialul Calusarilor, desfasurat în saptamâna de 21 martie, este o reducție a Anului solar de 365 sau 366 de zile la o saptamâna, perioada în care zeul Calus își traieste fulgerator viata: Nasterea Calusului, numita Legarea Steagului, Alegerea Steagului, Ridicarea Steagului, Juramântul; Jocul Calusarilor în ziua de 21 martie, când petrece si se desfăta zeul împreuna cu anturajul sau divin; moartea Calusului, care poarta diferite denumiri (Spargerea Calusului, Dezlegarea Calusului). Asemănător cetelor de feciori care colinda la Crăciun cu Borita, Cerbul, Brezaia, Capra, actele si practicile magice au diferite finalitati: lupta împotriva Ielelor, vindeca bolile provocate de acestea (Luatul din Iele), fertilizează holdele de grâu, cirezile de vite si femeile sterile. Calusul a fost atestat, ca emblema si nota distinctiva a autohtonilor, în întreg spatiul carpato-danubiano-pontic. Aria lui de raspândire, la nord si la sud de Dunare, se suprapune peste teritoriilor locuite de traci.

CAPCAUNI, monstrii antropofagi cu cap de câine, cu un ochi în frunte si unul în ceafa, care au trait prin pesteri si păduri întunecate sau ar fi venit dinspre rasarit, pustiind pamântul. Ei ar fi fost stârpiti de Uriasi. Capcaunii mâncau oamenii după ce îi jupuiau de piele si le sugeau sângele, iar copiii după ce îi frigeau în cuptor. O legenda cu mai multe variante descrie viclesugul prin care fata prinsa si îngrasata cu miez de nuca de mama Capcaunilor scapa înainte de a fi bagata în cuptor. La comanda babei, Tup, fata, pe lopata!, aceasta se preface ca nu stie cum sa procedeze si îi raspunde: Sai baba si-mi arata!. Capcaunii, întorsi acasa, si-au mâncat mama fara sa stie ce s-a întâmplat. Orientându-se după Calea Robilor, fata se întoarce cu bine acasa.

CEAS RAU, duh malefic care umbla, îmbolnaveste, îndeamna la rau si poceste sau omoara pe cei ce-i ies în cale, sinonim cu Ceas Slab. Apropierea Ceasului Rau poate fi recunoscuta de tiuitul produs de acesta în timpul zborului. Ceasul Rau poate apare în orice zi a anului. Dar, spre deosebire de duminica, luni, miercuri, joi si vineri care au câte un singur Ceas Rau, martea si sâmbata au, fiecare, câte trei. Daca cineva capata Ceasul Rau, acesta era scos din corp prin descântec care însira relele si timpul producerii lor, avantajele ce le va avea daca va parasi corpul omului si va merge unde este trimis dar si pericolele ce-1 asteapta daca se reîntoarce:

Ceas rau cu pocitura,
Ceas rau cu sagetatura.
Ceas rau cu spaima,
Ceas rau de cu seara,
Ceas rau de miezul noptii,
Ceas rau de cu ziua,
Sa te duci pe munti,
Pe sub munti
C-acolo-s a tale curți,
C-acolo-s mese asternute,
Si pahare umplute,
Si scaune asternute
Pentru tine sunt gatite.
Acolo sa traiesti,
Acolo sa vecuiesti,
De Ion sa nu gândesti,
Ca tu de nu te vei duce
Si de nu te vei îndeparta ,..
99de sulite oi lua
Si te-oi insulita
Si te-oi înspaimânta
Si te-oi îndeparta.

CÎRCOVII DE IARNA, naprasnice divinitati meteorologice raspunzatoare de provocarea fenomenelor violente ale naturii (vârtejuri, viscole, tunete si fulgere) si de pagubele aduse în turmele de vite. Cîrcovii de Iarna sunt celebrati trei zile (15-17 ianuarie), la miezul iernii pastorale, si formeaza o pereche cu fratii lor, Cîrcovii de Vara, praznuiti la miezul verii pastorale. Împreuna cu Cîrcovii de Vara, ei împart Anul Pastoral de 365 de zile in doua anotimpuri simetrice: iarna si vara.

CÎRCOVII DE VARA, divinitati meteorologice raspunzatoare de provocarea fenomenelor violente ale naturii pe timpul verii (vârtejuri, tunete si trasnete) si de pagubele aduse de fiarele salbatice în turmele de vite. Cîrcovii de Vara reprezinta miezul verii pastorale (16-18 iulie).

CIURICA: Reprezentare mitica care dadea dreptul femeilor sa-si pedepseasca barbatii în ziua ei de celebrare, 15 iulie. În aceasta zi se evitau loviturile de orice fel, certurile si neîntelegerile din familie pentru a nu avea parte de ele în cursul anului. Amintirea ei este pastrata de unele expresii populare (Astâmpara-te ca vine Ciurica” sau „Stai cuminte! Capeti Ciurica!”).

CRACIUN, zeu solar indo-european, specific teritoriilor locuite de traco-daci, similar zeului roman Saturn si zeului iranian Mithra. Determinativul de mos indica vârsta zeului adorat care trebuie sa moara si sa renască împreuna cu timpul calendaristic la Anul Nou. Divinitatea se naște împreuna cu timpul la 25 decembrie, traieste 365 de zile, îmbatrâneste si moare pentru a renaște la începutul anului urmator. În Calendarul Pagân vârsta zeitatilor pagâne este apreciata prin numararea zilelor de la nasterea Anului, numit la l ianuarie An Nou. Crăciuneste un personaj cu trasaturi bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor si eroilor din basme, dar si calitati si defecte specifice oamenilor. Ca persoana profana, este un om batrân, un pastor batrân cu barba de omat, vecin cu Mos Ajun, fratele sau mai mic.

CUNUNA GRÂULUI, spirit al grâului retras din planta care se usuca în colacul împletit din ultimele spice secerate. Spiritul Grâului trece, precum sufletul omului, peste trei praguri: în Preexistenta, de la samânta semanata la samânta încoltita; în Existenta, de la samânta încoltita la samânta recoltata; în Postexistenta, de la samânta recoltata la samânta semanata sau de la samânta recoltata si macinata la aluat si pâinea sacra. Viata plantei grâu si viata fiintei om sunt retezate de Moarte cu o unealta preistorica, Secera, sau medievala, Coasa. Oamenii încercau sa se asigure, la moartea (seceratul) grâului, ca rodul nu se va pierde prin doua tehnici magice: lasarea pe holda a unui manunchi de spice nesecerate, numite Barba Pamântului (tinuturile extracarpatice); taierea ultimelor spice si pastrarea lor sub forma de manunchi, snop sau împletitura din spice de grâu numita Buzdugan, Peana (tinuturile intracarpatice). Împletita din spice si împodobita cu flori într-un ceremonial cu acelasi nume,Cununa Grâului este simbol al fertilitatii si rodului bogat pastrat, peste an, ca un obiect sacru. La vremea semanatului boabele scuturate erau amestecate cu cele care urmau a fi semanate,Cununa Grâului era îngropata sub brazda plugului, se punea, la Crăciun, peste colacul dat feciorilor colindători, împodobea steagul de nunta sau eraasezata pe fruntea tinerilor la casatorie.

DABATOPIENOS, zeul metalurgiei, cu atribute similare zeului Hefaistos din mitologia elena.

DERZIS, zeul traco-dac al sanatatii. Numit si “Zeul cel Mare”, el apare în marturii epigrafice, numismatice, în izvoarele arheologice de la Histria si Odessos (Varna). În aceasta ultima colonie, dar si pe peretii de la Limanu (jud. Constanta), Derzelas este reprezentat calare, asimilat cu zeul Hero. Un templu dedicat acestuia a fost construit la Histria – o colonie greaca pe malul Marii Negre în secolul III î.e.n.

DODOLOAIA, zeița pluviometrica invocata de anturajul sau divin, de obicei o ceata feminina, sa dezlege ploile în zilele caniculare ale verii, identificata cu zeul indian Rudra. Textul cântat

Dodoloaie, loaie,
Adu-ne ploaie,
O ploaie curata,
Ca din cer lasata.
Dodo-loaie, loaie,
Adu-ne o ploaie,
Sa ma sui ia Cer
Sa fac nourei.
Nourei deploaie,
Locul sa se înmoaie.
Unde-i valea lina,
Mai mult sa le vina;
Unde-i valea seaca,
Mâi mult sa se faca.
Spicu cât cutftu
Boaba cât porumba.
Dodoloaie,
Adu-ne o ploaie

este însotit de acte rituale si practici magice.

DRAC, zeu htonian al panteonului dacic, uzurpat de crestinism. Cuvântul a patruns în mitologia populara prin expresii precum Un drac de fata este o tânara frumoasa, desteapta, descurcareata; a face pe dracul în zece, înseamnă o importanta reusita a omului în viata etc.

DRAGOBETE, zeu al dragostei cu data fixa de celebrare în acelasi sat dar variabila de la zona la zona 24 sau 28 februarie; l sau 25 martie, identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romana, si cu Eros, zeul iubirii în mitologia greaca. Asemuit cu un flacau frumos si iubaret, acesta umbla prin pădure si saruta felele. La Dragobete, pasarile nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerecheaza si încep sa-si construiasca cuiburile în care își vor creste puii. Cele neîmperecheate ramân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor. Asemănător pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se întâlneasca, sa faca Dragobetele, pentru a fi îndragostiti pe parcursul întregului an. În satele unde se pastreaza obiceiul se poate auzi si astazi zicala: „Dragobetele saruta fetele”. Considerând ca sarutul in ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lasau si chiar doreau sa fie sarutate de baieti. Daca timpul era favorabil, fetele si flacaii se adunau in cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieșeau la pădure haulind si chiuind pentru a culege primele flori ale primaverii. Ziua este asteptata cu nerabdare si de femeile tinere, în special de femeile vaduve care, credeau ca daca atingeau cu mâna un barbat strain, deveneau dragastoase si dorite peste an. Din zapada netopita până la Dragobete fetele si nevestele tinere își faceau rezerve de apa cu care se spalau în anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii.

DRAGAICA, zeița agrara, protectoare a lanurilor înspicate de grâu si a femeilor maritate, sinonima cu Sânziana. Dragaica se naște la Echinocțiul de Primăvara, creste si se maturizeaza miraculos până la Solstițiul de Vara, când înfloreste planta ce-i poarta numele, Sânziana, si este invocata de fecioare la vârsta casatoriei si de neveste cu copii în brațe în timpul dansului ei nuptial, numit Jocul Dragaicii. În obiceiurile, credintele si folclorul autohton Dragaicapastreaza amintirea Marii Zeițe neolitice, divinitate lunara, echinoctiala si agrara, identificata cu Diana în Panteonul roman si cu Hera si Artemis în Panteonul grec. În ziua Solstițiului de Vara Dragaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer, s-ar desfăta, cântând si dansând peste câmpuri si păduri, împreuna cu alaiul sau nuptial format din zâne fecioare si fete frumoase. In cetele de Dragaica fata care joaca rolul divinității este îmbrăcata mireasa, cu rochie alba si cununa împletita din flori de Sânziene pe cap, însemn al cununiei. În timpul ceremoniei nuptiale Dragaica baga bob spicului de grâu, da miros plantelor de leac, vindeca bolile si suferintele oamenilor, în special bolile copiilor, apăra holdele de grindina, furtuni si vijelie, urseste fetele de maritat etc. Dar, când i se nesocoteste ziua, Dragaica stârneste vârtejuri si vijelii, aduce grindina, ia oamenii pe sus si îi îmbolnaveste, lasa florile fara leac si miros.

DRAGOSTITELE, zeite fecioare în ziua Echinotiului de Primăvara.

FATA PADURII, reprezentare mitica, fiica a Mumei Pădurii. Fata Pădurii locuieste în fundul codrilor de unde vine, luând înfatisarea iubitei feciorilor sau a unei zâne, adusa de vânturi si vijelii. Calatoreste numai pe timp de noapte si poate lua chip de fata, de baba, de fiinta jumatate fata si jumatate peste sau animal, de obicei iapa. Ea amageste feciorii, pe care îi răpește, le face copii si îi lasa rataciti prin pădure. Spre deosebire de Muma Pădurii, necajita ca oamenii îi taie copiii (copacii) în pădure, Fata Pădurii este vesela, cânta, horeste. Ca reprezentare antropomorfa, este înalta, poarta parul lung până la picioare si este încaltata cu ciubote sau cizme de lemn. Umbla dezbracata, acoperita cu par, sau îmbrăcata în scoarta si muschi de copaci. Privita din fata apare ca o femeie, din spate ca o covata (lemn scobit). Feciorul poate scapa de dragostea Fetei Pădurii cu ajutorul vrajitoarelor care confectioneaza un om din paie, îl îmbrăca cu hainele barbatului si îl duce la o rascruce de drumuri. Pacalita,Fata Pădurii framânta (iubeste) omul de paie si asa îi da pace feciorului. Se fereste, în schimb, de barbatii care poarta brâu, curea, brâcinar de tei întrucât cel care reuseste sa o încinga peste mijloc îi ia puterea si poate afla de la ea mari secrete. Dusmanul ei este Omul de Miaza-Noapte care o prinde, o spinteca si o pune foc. Muma si Fata Pădurii, cele mai cunoscute reprezentari mitice ale Panteonului dacic, apar în toate genurile creatiei populare: legende, basme, credinte, zicale si proverbe.

FETELE DE APA, reprezentari mitice feminine, fiice ale Stimei apei, stapâna marilor si apelor curgatoare sau statatoare, cu corp jumatate femeie si jumatate peste, inventatoare ale cântecelor. Partea de sus a corpului este femeie cu parul capului despletit, partea de jos este peste (coada de peste). Neîntrecute în frumusete, au, in loc de mâini, aripi albe. Înainte de a începe a cânta, se ridica valuri ca si cum ar fi stârnite de vânt, Fetele de Apa ies la suprafata, pe coama valurilor, si încep a se juca, a înota si a se stropi cu apa. Îndata ce se sparg valurile,Fetele de Apa încep a cânta cu glas mieros, încet, apoi din ce în ce mai tare. Când sfârsesc cântecul se afunda, înoata pe sub apa si ridica la oarecare distanta alte valuri pe care ies, se joaca si cânta alte cântece. Daca sunt vazute de un fecior, acesta, fermecat de frumusetea trupurilor si cântecelor, încearca sa le atingă cu mâna. Atunci fie se scufunda pe fundul marii, fie îl îneaca.

FLORII, zeite ale primaverii, personificari ale florilor, identificate în mitologia romana cu Zeița Hora. Substitutul lor vegetal sunt ramurile de Salcie, simbol al fertilitatii si vegetației de primavara. Ramurile de salcie se folosesc în momente de grea cumpana ale anului: grindina, furtuni, inundatii, seceta, boala. Ele împodobesc usile si ferestrele caselor. Local, în ziua de Florii se scoate Martisorul facut cadou la l martie si se agata într-un maces sau într-un pom înflorit, se scot în curte, la soare si aer, hainele si zestrea fetei de maritat. La Florii fetele culegeau Navalnicul, planta folosita în descântecele de dragoste. Semnificatiile obiceiurilor legate de reînvierea naturii sunt legate de cultul moșilor si stramosilor. De aceea, la Florii se pomenesc mortii, se seamana flori, sunt invocate spiritele morților în actele de divinatie etc. Floriile sunt celebrate, cu diferentieri zonale, de pe întreg teritoriul tracic.

FRUMUSELELE, personificari ale vârtejurilor si vânturilor rele care iau puterea, ologesc si paralizeaza oamenii, ridica pulberea, frunzele, fânul cosit si pânzele întinse pe iarba la albit. Pentru a fi îmbunate li se dau ofrande. Când își fac aparitia sunt întâmpinate cu cuvinte amagitoare:

Treceti mândre si frumoase
Frumusica, Frumusica,
Pe aici toata ziulica!
Frumuselele, Frumuselele !

GAIA, Zeița a Mortii în ipostaza de pasare de prada care scoate sufletul din trup la moartea oamenilor, identificata cu zeița neolitica Gaea.

GADINET SCHIOP, divinitate a lupilor celebrata în mediile pastorale la 30 noiembrie. Acum, când gâtul teapan al lupului devine mobil, de unde si credinta ca își vede lupul coada, acestuia i se spunea, cu respect, Gadinet, era praznuit cu severe interdictii de munca (nu se prelucra lâna de oaie si pieile de animale), se efectuau diferite acte rituale cu caracter apo-tropaic (ungerea coarnelor vitelor, porților si usilor cu usturoi, legarea sau înclestarea dintilor de la pieptenii de scarmanat lâna etc.).

GEBELEIZIS, Marele Zeu, cu atributii similare elenului Zeus ori al romanului Jupiter. In stapânirea lui intrau atât cerul cât si pamântul, tunetele si fulgerele, cît si viii si mortii. Atunci când este reprezentat „în majestate”, pe tron, este însotit de vultur (simbol al cerului) si de șarpe (simbol al pamântului).

GOGEA, demon înfricosator cu care parintii sperie copiii neascultatori sau îi pronunta numele când se joaca cu acestia (Gogea, Gogea, un’ma duc?/La Nicu ca sa-l manânc!), sinonim cu Gogorita si alte sperietori.

GURBAN, zeul al vegetației si protector al cailor si vitelor cu lapte, care moare si renaște la Anul Nou pastoral. Sacrificiul berbecului de Gurban, atestat de textele rituale, se practica laIspas sau la alta sarbatoare a primaverii. Secventele rituale si ceremoniale redau, simbolic, moartea violenta, prin taiere, a zeului substituit de un berbec si renasterea acestuia prin incinerare: purificarea trupeasca si sufleteasca a participantilor; alegerea berbecului si locului unde va fi sacrificat (o poiana curata în mijlocul padurii); purificarea cutitului prin stergerea acestuia pe iarba; sacrificiul nocturn al zeului; scurgerea sângelui într-o groapa anume sapata în pământ; renasterea prin incinerarea (friptul haiduceste) a trupului neînsuflețit; ospatul nocturn la care se consuma sacramental carnea fripta rupta cu mâna; îngroparea oaselor si a tuturor resturilor alimentare într-o groapa sapata lânga rugul funerar.

HERO, Zeu al vegetației, protector al cailor, vitelor cu lapte si holdelor semanate. Împarte Anul Pastoral în doua anotimpuri simetrice: vara pastorala si iarna pastorala. Hero poarta la brâu cheile anului cu care închide iarna si deschide vara la 23 aprilie, si închide vara si deschide iarna la 26 octombrie.

HESTIA, zeița a focului vetrei, a focului sacru, înzestrata cu atribute asemanatoare celor ale Vestei la romani.

IAMA, zeu al mortii, care ia viata plantelor si necuvântatoarelor. Expresia a da Iama în ceva (pasari, animale, holde etc.) înseamnă a muri.

IELELE, reprezentari mitice feminine care apar noaptea, înainte de cântatul cocosilor. Au înfatisare antropomorfa: fecioare îmbrăcate în alb, copile frumoase, spirite sau duhuri rele în numar fara sot (3-5-7-9), mai rar în numar cu sot (2-4-12). Ielele apar numai în cete. Locuinta lor s-ar afla prin codrii neumblati si neatinsi de topor si de picior de om, prin vazduh, pe câmpii, pe ostroave pustii, pe ape mari. Ele pot fi vazute pe timp de noapte, plutind si fâlfâind prin aer, pe la fântâni, prin pomi, pe sub stresinile caselor. Umbla însotite de fluierasi, cimpoieri, suna din clopoței, bat din tobe si trâmbite, joaca hora, brâul etc., întind mese pe iarba verde, beau, petrec, chiulesc si cânta în cor. Pe locul unde întind hora iarba rămâne pârjolita. Daca se întâmpla sa fie vazute sau auzite de cineva, acela nu trebuie sa se miste sau sa le vorbeasca. Ielele pedepsesc oamenii care nu le respecta zilele, care dorm noaptea sub pomi sau sub cerul liber, care ies noaptea la fântâna sa aducă apa prin ridicarea lor pe sus, în vârtejuri, prin pocire si slutire. Diferite forme de reumatism si maladii neuropsihice sunt numite, de popor, luat din iele, lovit de iele, apucat de iele.

INATOAREA, reprezentare mitica a Panteonului dacic care pedepseste femeile surprinse ca lucreaza în ziua de 20 decembrie. Inatoarea este o femeie carnivora, lacoma si urâta.

KANDAON, zeul razboiului, căruia – după marturia lui Iordanes – getii îi jertfeau prizonierii prinsi în razboi, “socotind ca zeul razboaielor trebuie împacat prin varsare de sânge omenesc“.

LUOTOARE, reprezentare mitica care ia sporul (mana) holdelor, vitelor si pasarilor, mirosul si leacul florilor în ziua de 22 aprilie. Este o femeie rautacioasa si invidioasa a carei forta distructiva poate fi anihilata prin ungerea intrarilor în curți, case, grajduri cu usturoi.

LUP, totem al dacilor si important reper de masurare a timpului în Calendarul Pagân. Stabilitatea comportamentului sau de reproducere, pastrat în forme neschimbate de-a lungul mileniilor, realitate confirmata si de zicala Lupul își schimba blana, dar naravul ba, ferocitatea cu care își procura hrana, demnitatea, reflectata astazi de neputinta omului de a-l dresa pentru a-l aduce sub cupola circului sa sara prin cerc pentru o bucata de carne etc. sunt trasaturi care aveau sa-l propulseze, în Antichitate, în rândul divinitatilor. La latitudinea geografica a teritoriului tracic Lupii se strâng în haite unde se cunosc, se îndragesc si se aleg perechile. Peste aproximativ o luna de zile, între 14-21 noiembrie, încep împerecherile care se întind pe o perioada îndelungata de timp, ultimele având loc la între 29-31 ianuarie. După o perioada de gestatie de 62-63 de zile, Lupoaicele fata târziu, după oi, capre si caprioare, când au carne frageda pentru catei. Ei duc apoi o viata familiala (Lupul, Lupoaica si puii de Lup) până la constituirea haitei când noua generatie participa la atacarea si prinderea prazii. La sfârșitul lunii noiembrie si începutul lunii decembrie, unde apare, în Colindul popular, cea mai mare concentrare a sarbatorilor si obiceiurilor dedicate Lupului, Noaptea Strigoilor, supravietuieste un scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic, Anul Nou Dacic. În Platforma Luncani (jud. Hunedoara), în imediata apropiere a cetatilor dacice din Muntii Orastiei, primul alaptat al copilului se facea printr-un aparat în forma de cerc, confecționat dintr-o tesatura în care se puneau dinti pisati de lup, numit gura de lup. Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau numiti Lupu, în cadrul unui ritual arhaic. El însoteste sufletul omului nu numai în Existenta, ci si în Preexistenta si Postexistenta. Exista o tainica legatura între Lup si astrul lunar la care se uita fascinat si urla ca si cum si-ar dori ceva anume.

MAMA CALOIANA, divinitate pluviometrica invocata sa dezlege ploile, substituita de o papusa confecționata din lut, aluat, cârpe, paie sau crengute de lemn îmbrăcata cu hainute din cârpe.

MAMA CÂMPULUI, zeița muma, stapâna a holdelor semanate, invocata în descântecele de plânsori. Spre deosebire de Muma Pădurii, ai carei copii sunt urâti si plângaciosi, Mama Câmpului are prunci cuminti. Mamele își fereau prin diferite practici magice copiii sa nu fie schimbati de Muma Pădurii, dar erau interesate sa preia calitatile copiilor Mamei Câmpului:

Mama Câmpului!
Si tu ai copil
Si eu am copil.
Al meu mereu plânge,
Iar al tau nu plânge.
Din aceasta seara
Al tau sa plânga
Si al meu sa taca!

MAMA GAIA, zeița a mortii în ipostaza pasarii de prada care ia sufletul la moartea omului, identificata cu Terra Mater (Gaea). În textele de
Zori, cântate la înmormântarile oamenilor, Zeița Mortii este, de cele mai multe ori, o pasare de prada, de zi sau de noapte: Corboaica, Gaia, Bufnita, Vulturul. Dintre acestea, prototipul zeiței neolitice a mortii este pasarea migratoare Gaia (Milvus Milvus).

MIEZILA (MIAZA-NOAPTE), personificare a timpului nocturn cuprins între primul si al doilea cântat al cocosilor, frate cu Murgila si Zorila cu care împarte noaptea în trei conace egale. Miezila si fratii lui sunt copiii Mumei Pădurii:

U!
Muma Pădurii!
Ai sapte feciori
Si sapte nurori,
Cearta-i, cearta-ti-le,
Sa nu mai cerceteze,
Sa nu mai înfricoseze,
Pe … sa-l înfricoseze!
Cearta-ti pe Murgila,
Cearta-ti pe Zorila
Si pe Deserelu
Si pe Miaza-noapte ...

Ca astru, poate fi vazut pe cer stralucind la miezul noptii (Luceafarul de Miaza-Noapte). Ca reprezentare silvestra, fiu sau fiica a Mumei Pădurii, sperie, loveste si omoara oamenii pe timpul noptii, le apare în fata ca o claie de fân.

MOARTEA, zeița antropomorfa care ia sufletul omului, sinonima cu Zâna Batrâna. Din textele cântate la înmormântarile din multe sate din spatiul tracic, Moartea are înfatisare antropomorfa, prototip al complexului cultural indo-european, si de pasare de prada, specifica neoliticului Vechii Europe.

MOASA PLOII, sol trimis la divinitatea pluviometrica sa dezlege ploile.

MOS AJUN, reprezentare mitica ajunsa, după 365 de zile, la vârsta senectuții si a mortii, frate mai mic al lui Crăciun, celebrat pe 24 decembrie.

MOS URS, personificare a Ursului, important zeu al Panteonului dacic, sarbatorit la l august, la Ursii de Toamna (12-14 noiembrie), la Ursii de Iarna (1-3 februarie), Ziua Ursului (2 februarie) si cu o saptamâna înainte de sarbatoarea zeitelor Florii, sinonim cu Urs. Mos Urs ar fi fost, în vremuri imemoriale, un om obisnuit, morar sau pastor în satul sau. El ar avea sentimente si preocupari umane (iubeste o femeie pe care o fura si o duce la casa lui din pădure), este inteligent, își construieste adapost pentru iarna (bârlogul), prevesteste, precum Baba Dochia, vremea friguroasa sau calduroasa etc. Un singur lucru nu stie sa faca, sa aprinda focul. Este o vietate ciudata a padurii: fata puii iarna, în timp ce alte vietati asteapta anotimpul calduros; daca timpul e frumos în ziua de 2 februarie intra în adapost, daca este urât, își reia activitatea prin pădure; daca găsește punte peste râu, o strica, daca n-o găsește darâma un copac si pune punte etc.

MOSI DE IARNA: Spirite ale morților, moșilor si stramosilor. La Mosii de Iarna se împart alimente (placinte, produse lactate, piftii) si, uneori, vase umplute cu mâncare gatita sau cu apa.

MUMA PADURII: mare Zeița, stapâna peste tot ce naște, creste si traieste în pădure, ruda cu Mosul Codrului, Omul Pădurii si Fata Pădurii. În unele descântece este identificata cu Muma Mumelor:

Muma Mumelor,
Muma Pădurilor,
Sa te aud din asta noapte
Cu vacile zbierând,
Cu porcii grohaind,
Cu câinii latrând,
Cu lupii urlând ...

Locuieste în codrii neatinsi de topor si necalcate de picior de om, în copaci batrâni, în scorburi, în planta ce-i poarta numele, Muma Pădurii. Este o mama trista: geme, se jeleste, suspina, horcaie, vâjâie pentru ca oamenii îi taie pruncii, copacii din pădure. Ca mare zeița, muma a naturii, poate fi buna sau rea: pedepseste tâlharii si ajuta oamenii necajiti, arata calea buna copiilor rataciti, își cunoaste toti copacii din pădure, îi striga pe nume sau pe porecla, dar îi blestema sa fie taiati de om sau trasniti de fulger când o supara. Pedepseste (sperie, ia glasul, ologeste, poceste) barbatii care fluiera sau cânta prin pădure si-i trezesc copiii, taietorii de lemne care nesocotesc regulile padurii, pe cei care culeg fructele de pădure (mere si pere salbatice, alune) în ziua de 6 august, etc. Oamenii se pot apăra de ea, daca o aud scâncind, întrebând-o cu respect — Doamna Mare de ce plângi?si daca raspunde — Mi-e foame ca n-am mâncat de o saptamâna! sa-i dea ceva de mâncare. Patroana a duhurilor rele care populeaza spatiul, în special padurea, pe timp de noapte, sluta si urâta, cu parul lung până la pământ, boceste prin păduri pentru a ademeni calatorii. Noaptea poate fi vazuta dormind ghemuita în jurul focului sau umblând ca o naluca prin păduri si tufisuri, pe câmpii si pe la rascruci de drumuri. Ia chip de animal (iapa, bivolita, vaca), de femeie care seamana cu un copac cioturos, cu craci uscate, cu par lung despletit sau împletit suvite care cad din cap până la calcâie precum serpii, îmbrăcata în scoarta sau muschi de copac. Poate fi înalta cât casa si capita de fân sau mica cât un iepure, frumoasa ca o zâna sau hidoasa ca un monstru cu capul mare, cu ochii cât strachina si dintii cât secera. Se deplaseaza pe jos sau peun cal (iapa) cu 9 inimi. Când vine ca naluca, aduce vânt, vârtej, vreme rea, intra în case la miezul noptii trântind usile si ferestrele deschise. Din descântece rezulta ca unele spirite ale noptii (Miaza-Noapte,Decuseara, Zorila, Murgila) îi sunt feciori.

MUTA PAMÂNTULUI, reprezentare mitica cu resedinta în fundul pamântului care ia glasul oamenilor. Alungarea Mutei Pamântului se face prin descântec:

Tu, mut mai mut,
Iesi din vatra focului,
Din fundul pamântului,
Cu 99 de prosti,
Cu 99 de slugi,
Cu 99 de muti,
Prostii sa-l prosteasca,
Ologii sa-l ologeasca,
Mutii sa-l muteasca,
Sa nu mai aiba gura cascata,
Limba aridicata,
Dinaintea lui Ion cu rautate.

Expresia Muta Pamântului este folosita astazi pentru a caracteriza o persoana tacuta si timida.

NASI, reprezentanti ai moșilor si stramosilor în lumea de aici care asigura trecerea cu bine a sufletelor din Existenta în Preexistenta. Structura ceremonialului nuptial aminteste de o posibila initiere sexuala a tinerilor de catre Nasi, reprezentanti ai moșilor si stramosilor în linie paterna, practica atestata până târziu la unele societati arhaice. Sensul arhaic al cuvântului nunta este cel de împerechere în vederea procrearii. Numele de nunta, înrudit lingvistic cu Nasii, nu cu mirii, obiceiul atestat ca mireasa sa nu doarma prima noapte cu mirele, folclorul erotic, în special strigaturile de nunta referitoare la nas si fina, la nasa si fin, strigaturile aluzive de la cumetrii si mai ales zicalele populare (Nasul vede întâi… miresei; înaintea ginerelui trece nasul; Odata vede nasul… finei) ridica problema initierii finilor de catre Nasi în vederea procrearii. Strigaturile adresate nanasului în timpul nuntii cultiva ambiguitatea, generatoare de întelesuri si subîntelesuri legate de plata gainii, simbolul miresei nuntite. Aluziile erotice la adresa nasului, ideal de masculinitate si virilitate, abunda de-a lungul întregului ceremonial nuptial: Sa traiesti, nana-sule, /Sa sucesti mustetele, /Sa saruti nevestele, / Sa sucesti mustata bine, / Sa ma saruti si pe mine; Nuna are poale largi, / Si lui nununu i-s dragi. /Ale mele-s subtirele / Moare nunu după ele etc. Obiceiurile din ciclul familial ne trimit la bărbatul cel mai în vârsta, la tatal sau stramosul neamului, la conducatorul care își manifesta ius noctis (dreptul primei nopți), direct sau prin substitute, rolul fecundator al femeilor.

PADUROIUL, reprezentare mitica, stapân, împreuna cu Muma Pădurii, peste tot ce naște, creste si traieste în pădure.

PRICOLICI, strigoi viu care își paraseste trupul pe timp de noapte, se rostogoleste de trei ori si devine Lup, Câine, Porc, Cal, bivol, pisica, Șarpe, broasca. Spre deosebire de Vârcolaci care calatoresc prin vazduh, Pricolicii merg pe pământ. De regula, sunt oameni din sat recunoscuti după înfatisarea si comportamentul animalului. Pricolicii traiesc putin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozeaza. O data pe an, în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie), s-ar întâlni cu Strigoii morti, care își parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapânul. Pe timp de iarna Pricolicii ar intra în haita lupilor unde preia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.

PROCOAVA, divinitate meteorologica, celebrata la 1 octombrie, care înveleste iarna Pamântul cu un strat de zapada. Fetele o invocau pentru a le acoperi capul cu par bogat si frumos, sa fie placute feciorilor si sa le grabeasca casatoria.

SAMCA, duh primejdios pentru femeile lauze si nou nascuti. Are chip de femeie înfricosatoare care umbla dezbracata, cu parul despletit si lung până la calcâie, cu tâtele mari, aruncate peste umăr, cu gura strâmba din care îi ies flacari, cu ochii cât stelele, cu unghiile ascutite sau încovoiate ca o secere. Din familia ei mai fac parte Samcoiu si noua copii, la fel de urâti si periculosi. Se arata atât ziua cât si noaptea sub forma de vietate (pisica, câine, capra, porc, gaina, cioara, broasca, musca, paianjen) sau de femeie. Samca înspaimânta, framânta, chinuieste femeile în timpul facerii, uneori le omoara sau le lasa schimonosite si neputincioase pentru tot restul vieții. Copiii în vârsta de 1-4 ani bolnavi de Samca tremura din tot corpul, tresar în somn, ofteaza, li se strâmba mâinile si picioarele. Frecvente erau însa descântecele care descriu întâlnirea, înfatisarea, comportamentul si raul pe care îl face Samca.

SÂNZIENE: Reprezentari fantastice în alaiul Sânzienei, zeița agrara celebrata la Solstițiul de Vara, când se împârguiesc lanurile de grâu si înfloreste planta ce-i poarta numele (sânziana). Sânzienele sunt divinitati nocturne (lunare) care apar numai în cete, de obicei în numar fara sot. Ele ar fi zâne sfinte sau fecioare frumoase rapite de smei si tinute în palate ferecate, ascunse prin păduri neumblate de picior de om. În noaptea de Sânziene (23/24 iunie), în timp ce umbla pe Pământ sau plutesc prin aer, cânta si danseaza, împart rod holdelor si femeilor casatorite, înmultesc pasarile si animalele, stropesc cu leac si miros florile, tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor, apăra semanaturile de grindina si vijelii.

SCALOIAN, sol trimis la divinitatea pluviometrica sa dezlege sau sa lege ploile, substituit de o papusa confecționata din lut, cârpe, paie sau crengute de lemn îmbrăcata cu hainute din cârpe. Scoloian este purtătorul unui mesaj precis, transmis printr-un cântec funerar cântat de o ceata de fetite.

SIVA, zeu sacrificat prin substitutie la Solstițiul de Iarna. La Revelion sau în ziua de Anul Nou colindul din unele zone etnografice autohtone cu capul porcului jertfit la 20 decembrie se numea Siva, Puiul Sivei. Ceremonialul cuprinde mai multe secvente semnificative: expunerea divinității (capul porcului) gatit cu inele, cercei, bratari, flori în fata ferestrei sau în casa colindata; colinda cântata care nareaza viata zeului Siva în padurile de fag si stejar; coborârea în vale pentru a bea apa; moartea violenta si incinerarea corpului; judecarea lui Siva de un juriu în care apar, adesea, Batrânul Crăciun; urarea La multi ani! si primirea darului.

SOARE, personificare a astrului zilei dedicat divinității Crăciun. În pagânismul autohton,Soarele are trasaturi fizice si calitati umane: Soarele dimineața, când se scoala, e copil de sapte ani si cât umbla toata ziua si vede ce se fac pe lume, până seara capata o barba alba, până la brâu. Ma-sa ii scalda în lapte dulce si iar se face copil; Soarele e om. Acolo în mare are sotie; Soarele e flacau, e curat. Pe dânsul tare 1-a vrut Luna si ea tot se baga în sufletul lui si-1 iubea. Atunci Soarele i-a zis: Nu destul ard eu lumea? Dar înca daca m-as însura si as avea copii, ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui sa se prapadeasca norodul. Înclinatia erotica a Soarelui, relatia incestuoasa cu sora sa, Luna, sunt teme frecvente în legendele, basmele si baladele autohtone. Uneori Soarele e barbat însurat cu Luna, pe care o întâlneste numai în noptile când aceasta se primeneste si nu apare pe firmament; alteori Soarele si Luna sunt frati, iar din casatoria lor incestuoasa au rezultat stelele.

SOLOMONARI, oameni care ar avea stiinta de a conduce norii încarcati cu grindina pe undedoresc.

SORCOVA, divinitate invocata de copii în prima zi a anului sa aducă oamenilor viata lunga, sănătate si prosperitate. Copiii pornesc câte doi-trei colindatul prin vecini, în timp ce recita textul augural

Sorcova, vesela,
Sa traiti, sa-mbatrâniti,
Ca un mar, ca un par,
Ca un fir de trandafir.
Tare ca fierul,
Iute ca otelul.
Tare ca piatra,
Iute ca sageata.
La anul si la multi ani!

STEJARUL, arbore sacru, identificat în Panteonul dacic cu Crăciun. Rădăcina indo-europeana kark, care a dat numele latinesc al Stejaruluiquercus, numele cârjei pagâne (bat noduros, de esenta tare, rupt din stejar), substantivul craca (nume onomatopeu, glas divin auzit în pădure la ruperea copacilor sau a crengilor de copaci) este pastrata astazi în numele Crăciun. Zeul fitomorf sacrificat la Solstițiul de Iarna (Butucul sau buturuga de Crăciun) era supus unui rit funerar de incinerare în noaptea de Crăciun. Vechii greci asociau Stejarul cu Zeus, romanii cu Jupiter-Capitolinul, lituanienii cu zeul Perkunas, celtii cu zeul Donar, vechii slavi cu Perun. La latitudinile medii ale emisferei nordice, Stejarul îndeplinea trasaturile fundamentale pentru a substitui zeul adorat: masivitatea arborelui, care poate atinge 40 de metri înaltime; rezistenta la excesele climatului temperat-continental; longevitatea de sute ani; marcarea anotimpurilor prin înfrunzire (vara), prin desfrunzire (iarna); prevestirea timpului prin larvele unei insecte (Cynapis Dryophanta folii) care depune ouale întepându-i frunzele; folosirea integrala a partilor componente (frunzele recoltate vara se foloseau ca nutret pentru vite iarna; ghinda adunata toamna o mâncau porcii iarna; utilizarea lemnului pentru constructia adaposturilor divine si profane, bisericile si casele de lemn, pentru confecționarea sicriului, uneltelor gospodaresti, instrumentelor casnice si de cult, în vopsitul vegetal al tesaturilor, în medicina populara etc.). Arealul de altadata al Stejarului, determinat de structura chimica a solurilor, toponimie, documentele istorice, informatiile etnografice si folclorice, depaseste arealul substitutului fitomorf al zeului indo-european, Bradul.
Stejarul trasnit în timpul furtunilor de zeul indo-european al focului si Soarelui, Gebeleizis, devenea un loc sacru, împrejmuit cu gard. Lemnul dur al Stejarului se folosea, împreuna cu un lemn de esenta moale, la aprinderea Focului Viu, iar Butucul de Stejar (zeul mort) ardea (rit funerar de incinerare) pe vatra la Crăciun (moartea si renasterea sezoniera a divinității solare). Sacralitatea lui este exprimata de credinta populara conform căreia nu este bine sa tai Stejarul. Stejarul este arborele dainuirii, în legendele si toponimia autohtona el este frate sau substitut ai marilor eroi: Stejarul din Borzesti pentru voievodul Moldovei Stefan cel Mare;Stejarul lui Mircea, pentru voievodul Tarii Românesti Mircea cel Batrân; Gorunul lui Horea. Padurile de stejar sau alte specii înrudite cu acesta (gorunul, cerul) poarta numele indo-european dumbrava.

STRIGOI MORTI, spirite ale morților, fantome invizibile care iau viata rudelor apropiate, aduc molime, grindina si alte suferinte. După relele provocate si locul unde acționează, ei pot fi de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc etc. Spre deosebire de Iele, care plutesc în aer, cântând din diferite instrumente în sezonul calduros al anului, si coboara pe sol numai când se prind în hora, Strigoii Morti calatoresc pe pământ sau pe ape cu mijloace improvizate de transport (calare pe melita, pe coada de matura, pe butoi sau în butoi etc.). Ei provin din oamenii care au fost strigoi sau moroi în viata.

STRIGOI VII, spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care își parasesc trupurile noaptea, mai ales la Noaptea Strigoilor. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi în viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra în plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc. Mama comunica ea însasi taina copilului nascut strigoi pentru ca acesta sa-si avertizeze copiii ca sa-i împlineasca fara gres practicile de destrigoire lamoarte. Activitatea lor cea mai intensa este în Noaptea Strigoilor(29/30 noiembrie). Atunci își parasesc în somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), încaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge în locuri numai de ei stiute (între hotare, raspântii de drumuri, poieni din păduri) unde se întâlnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgârie, se ranesc până iese învingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, își vindeca pe loc ranile, se întrupeaza din nou în animale si pornesc împacati spre case înainte de primul cântat al cocosilor. În noaptea de 22/23 aprilie, își parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor, sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. în cele doua nopți oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, întorceau vasele cu gura în jos, produceau zgomote, îi strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc. În Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijină ipoteza ca în aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou.

SUL, zeu al vegetației, substituit de un Butuc de lemn (sulul razboiului de tesut) îmbrăcat si împodobit ca un flacau, care fertilizează lanurile de grâu. Ceata de fete, organizata pe ulitele sau partile satului, confectiona din sulul razboiului de tesut o papusa cu cap, gura, ochi si mâini, o îmbrăca în haine frumoase, îi punea floare la ureche etc. Sul era condus în câmp, la lanurile de grâu, pe o melodie tânguitoare, asemanatoare Caloianului. Textul îl prezinta în dubla ipostaza, a batrânetii si tineretii:

Sulule, batrânule
Si nepetrecutule,
Si neîmbobocitule!
Sulule, tinerelule,
Si nepetrecutule,
Si neîmbobocitule!

Acolo, în câmp, Sul fertiliza holdele: era culcat peste lanul de grâu, bagat pe sub grâul verde, jucat si apoi adus acasa. A doua zi, dimineata, se mergea din nou în procesiune în câmp si în pădure pentru a reveni în sat pe la ora prânzului, unde sunt asteptate cu pomana Sulului, masa comuna, cu mâncare gatita pentru toate participantele.

SARPE, divinitate preistorica sarbatorita în preajma Echinocțiului de Primăvara si al Echinocțiului de Toamna, la ieșirea si intrarea lui în adaposturile hibernale.

STIMA APEI, reprezentare mitica feminina, stapâna a apelor, care se face vazuta si simtita pe timp de noapte. Stima Apelor este o femeie alba si rece care sta în apa, are pieptii mari pe care îi da pe spate. Ca statura, este înalta si îmbrăcata în alb. Apare însa si ca sirena (jumatate peste si jumatate om), poate fi femeie dar si barbat. Când iese la suprafata apei, pe vreme rea si în noptile cu
luna, se scutura, umbla pe ulita ca un nor, se scalda. Daca-i dai pace, nu zice la nimeni nimica, dar de nu, te muteste, te sluteste. Umbla până la miezul noptii, când încep cocosii a cânta. Ea trage pe om la înec zicând: Ceasul a sosit, / Om ui n-a venit!

TARTACOT: pitic malefic. Cu barba de un cot, el vine grabit: …

Prin aluni, prin păduri
Din copite sfârâind

si produce durerile de burta, în descântecul de izgonire a suferintei se descrie, printre altele, înfatisarea lui fizica:

Fugi Tartacot
Cu barba d’un cot.
Cu mâinile
Cât prajinile,
Cu picioarele
Cât raschitoarele,
Cu ochii
Cât taierele

URIASI, giganti care ar fi construit cetatile preistorice si movilele de pământ. În tinuturile extracarpatice movilele puse pe seama Uriasilor, care ar fi carat pamântul cu poala, sunt de origine antropomorfa, tumuli funerari din Epocile Bronzului si Fierului.

URS: Reprezentare mitica în Panteonul dacic, sarbatorita la Ursii de Iarna (1-3 februarie),Ursii de Toamna (12-14 noiembrie), Ziua Ursului (2 februarie), sinonima cu Mos Urs. În zilele lui de celebrare se evita sa se pronunte numele Ursului sau, daca este nevoie, se foloseste un eufemism: Al Batrân, Mosul. În unele medii pastorale Ursul primeste la1 august, ziua când se crede ca se împerecheaza, un dar de nunta, o bucata mare de carne, de obicei o pulpa de vitel. Este temut si venerat în Calendarul Pagân ca o adevarata divinitate. Trasaturile care l-au impus în rândul zeilor sunt legate de comportamentul si ciudata asemanare cu omul, de posibilitatea de a se deplasa biped, si de disparitia neasteptata, pe timpul iernii, din peisajul rural. La latitudinea geografica a teritoriului tracic Ursii se împerecheaza la sfârșitul verii si începutul toamnei, perioada când aduc pagube însemnate turmelor de oi, livezilor si prisacilor. De la începutul lunii august el nu mai intra în apa sa se scalde, cum îi este obiceiul. Ziua Nuntii Ursului din Calendarul Pagân este marcata de severe interdictii de munca, întrucât vacile ramâneau nemulse iar viteii sugeau pe saturate. După o perioada de gestatie de aproximativ 7-8 luni, ursoaica fata, în conditii grele, la începutul lunii februarie, la Ursii de Iarna. Ursul iese în ziua de2 februarie din bârlog sa-si priveasca umbra pe zapada. Daca este frig, nor sau ceata își darâma bârlogul, trage un joc în preajma lui, merge la râu si bea o gura de apa, după care își vede de treburi prin pădure. Daca timpul este frumos si își vede umbra pe zapada, intra din nou în bârlog pentru ca iarna va mai dura. În mitologia traco-dacica Ursul este mai degraba folositor decât daunator: influenteaza în bine Ursitoarele la nasterea copilului; noul-nascut uns de moasa cu untura de urs creste voinic si sanatos; copilul afumat cu par de urs este vindecat de sperietoare; barbatii calcati de urs primavara scapau de durerile de spate pe timpul verii; mastile de urs întâmpina sufletele dezorientate ale mortilor în noptile de priveghi. Bolile pot fi alungate de descântatoare daca îi este invocat numele:

Fuginajit,
Pricajit,
Ca te-ajunge un urs mare,
Cum te-ajunge, cum te stropseste,
Cu ghearele te zgârie,
Cu gura te manânca,

Adesea, dintii mosului se purtau ca talisman. Omul nu are putere sa schimbe prin propriile lui forte ceea ce i-au cântat sau i-au strigat la nastere Ursitoarele. Are în schimb speranta ca divinitatea Urs ar putea sa-i vina în ajutor. Astfel, dainuie credinta ca omul are nu numai o stea pe cer, ci si un Urs pe pământ, cu care se aseamana ca fire: pasnic, blând sau, dimpotriva, crud si fioros. Daca flacaii nu se casatoresc la timp, se crede ca Ursii lor s-au lenevit, s-au muiat si atunci parintii vorbesc cu ciobanii si vânatorii sa stârneasca ursii din zona, poate vor urni si Ursul flacaului tomnatic.

URSITOARE, reprezentari mitice feminine care ursesc copiii la nastere. Credintele pre-deterministe, în special cele care exprima ideea de destin, persista în constiinta si limba vorbita: asa mi-a fost ursita, asa mi-a cântat ursita la nastere, asa mi-e soarta, asa mi-a fost dat, asa mi-e soarta si altele. Ursita si sinonimul sau,Soarta, este un dat, un înscris sacru (asa mi-e scris) de la care omul nu se poate abate în momentele de rascruce ale vieții precum alegerea sotului si felul mortii. Ursitoarele vazute si auzite numai în vis, sunt fecioare curate, fete mari, surori, trei naluci cu chip femeiesc, întotdeauna îmbracate în alb. Ele au fie nume sacre, nestiute si nepronuntate de profani, fie sunt numite după functia avuta în timpul ursirii (Torcatoarea, Soarta si Moartea). Locuinta lor s-ar afla în padurea ce le poarta numele:

În locuri curate
De picior neumblate
Cu flori semanate
Si de pasari cântate.

Recuzita lor rituala este formata dintr-o furca de tors cu caierul de lâna pe ea, un fus si foarfeca. Ursitoarele torc viata omului (bogatie, saracie si, întotdeauna, moarte) după cum le este starea sufleteasca în ziua ursirii. Daca vin mânioase, muscate de câini nu pot fi împacate, orice li s-ar pune pe masa. Uneori, pe masa se pune lâna pentru ca firul vieții tors de ele sa fie cât mai lung. Ele ar hotarî si sotul sau sotia la casatorie. Cea mica, care poarta foarfeca, este schioapa si este foarte severa: hotaraste vârsta mortii prin taierea brusca a firului vieții care, înainte de a fi înfasurat pe fus, trece printre lamele foarfecii. Expresia auzita frecvent la moartea unui om Asa a vrut Schiopa! Personajul care mediaza întâlnirea sacrului cu profanul, a Ursitoarelor cu copilul ursit, la trei zile după nastere, mai rar la 5-7-9 zile este Moasacopilului. Ea face scaldele rituale ale fatului si lauzei, matura si deretica prin casa, pregateste MasaUrsitoarelor, numita si Masa lauzei. Masa taraneasca, joasa si rotunda, asezata în centrul camerei unde doarme mama si copilul, are functia unui altar încarcat cu ofrande din care nu lipsesc Colacii, Sarea si Oala (cana) cu vin sau apa. Pe masa se pun însa si obiecte cu valoare simbolica care sugereaza Ursitoarelor idei de ursit: fierul plugului în satele deagricultori, fluierul în cele de pastori, caietul si condeiul sa învete copilul carte etc. Produsele puse pe masa aveau ca scop îmbunarea Ursitoarelor si determinarea lor, daca se poate, sa-i urseasca copilului sănătate, frumusete, noroc, fecunditate. Ursitoarele se astepta în liniste. Ele vin în numar fara sot la miezul noptii, în timpul purificat de primul cântat al cocosilor, la semnalul dat din cer de Cocos Gaiul (masculinul de la Gaia, zeița regenerarii si mortii în Panteonul autohton). Locul ales pentru ursire difera: la fereastra, în odaia copilului, la capatâiul patului sau în jurul mesei. Ele ursesc ce au de ursit cântând sau strigând. Cele ursite se afla indirect, de obicei prin interpretarea visului lauzei sau al moasei. Moasa interpreteaza în bine sau în rau modificarile, numai de ea vazute, aduse ofrandelor puse pe masa. Cu aceeasi functie, zeitele destinului apar la deschiderea preexistentei (Zorile la nunta) si postexistentei (Zorile la înmormântare).

URSII DE IARNA, divinitati preistorice, patroni ai Ursilor, sarbatoriti la începutul lunii februarie (1-3 februarie) pentru protectia vitelor de fiarele padurii. Cel mai puternic si mai periculos dintre ei, Ursul cel Mare, este sarbatorit în ziua de 2 februarie, numita si Ziua Ursului. Ursii de Toamna si Ursii de Iarna sunt la egala distanta (40 de zile) departati de sarbatoarea centrala a Calendarului pagân, Craciunul.

VACA NEAGRA, duh necurat cu înfatisare de vaca infernala care îmbolnaveste oamenii de epilepsie. Este invocata în blesteme Calce-te Vaca cea Neagra! Calce-te Vacuta!; juraminte Calce-ma Vaca, de am facut rau la cineva! si în descântece.

VALVA, zeița telurica, prototip al zeitei mama, care însumeaza atributiile mai multor reprezentari mitice feminine din Panteonul dacic.

VÂNT, personificare a curentilor atmosferici care poarta, precum Vayu, zeul indian si iranian al vântului, numele onomatopeic al aerului în miscare. Manifestarile violente ale Vântului sunt redate prin mai multe nume onomatopee: Viscol, Vifor, Vârtej, Vijelie, Volbora etc. Are înfatisare zoomorfa, de obicei de balaur care respira printr-o singura nara ca sa nu distruga lumea, sau de flacau frumos care căuta neîncetat sa se însoare: Când aleargă prin lume, atunci când zicem noi ca bate vântul, el umbla după însuratoare. Când osteneste sta acasa si se odihneste si-si căuta de treburi prin gospodarie, ca ori ce om. Apoi îl apuca din nou dorul de casatorie. Este vehicul atmosferic obisnuit care transporta reprezentarile mitice aducatoare de ploaie sau seceta, de frig sau căldura, de sănătate sau molime, de bucurii sau necazuri. Vânturile, în numar cu sot (4 sau 12), sunt frati ai aceleiasi mame care le tine închise: în Cer de unde sunt trimise ca dar sau pedeapsa pentru oameni; în pântecele Pamântului de unde ies prin gura pesterilor; într-un butoi unde se zvârcolesc până reusesc sa iasa în lume. Din textele descântecelor rezulta ca acestea ar calatori pe cai fantastici:

Fugi, deochi,
Dintre ochi!
De-o fi deocheat de vânt,
Sa-i crape calul!
De-o fi deocheat de om,
Sa-i crape ochii!
De-o fi deocheat de muiere,
Sa-i crape tâtele ...

După foloasele sau pagubele provocate, Vânturile sunt bune sau rele.

VÂNTOASA, personificare feminina a Vârtejului, sora a Vântului. Vântoasele sunt vânturi rele, stapânite de duhuri rele. Ele vin mai ales toamna. Daca trece peste un om un asa vânt, îi ia puterile, îl strâmba. Traditia cere ca sa nu-i zici Vântoasa la un astfel de vârtej, ca e rau. Sa-i zici Frumoasa, Frumusele, ca atunci e bine.

VÂRCOLACI, monstrii proveniti din al treilea sau al saptelea copil nascut de o fata mare care manânca sau întuneca Luna si Soarele.

VERBIN, zeu care ocroteste si sporeste rodul holdelor si mana vitelor cu lapte, aparator al semănaturilor.

VERGEL, nuia cu coaja verde, substitut divin care prevesteste casatoria fetelor si feciorilor în serile si noptile marilor sarbatorii calendaristice, substrat al baghetei magice. Persoana care oficiaza ceremonia (Vergelator, Vestitor de Anul Nou), bate cu unul sau doua Vergele, precum Toaca de lemn, în marginea unui vas cu apa neînceputa după care scoate din apa obiectele prorocitoare.

VERGELATOR (VESTITOR DE ANUL NOU),persoana, femeie sau barbat, care invoca divinitatea prezicatoare despre ceea ce avea sa se întâmple în noul an. În seara Anului Nou, la sunetul buciumului sau al trâmbitei, se strângeau fetele si feciorii, tinerii si batrânii la o gospodarie dinainte aleasa. După cinstirea oaspetilor, Vergelatorul aseza pe masa un ciubar cu apa neînceputa în care participantii aruncau câte un obiect însemnat (inel, cercel, bumb etc.), batea cu Vergelele în marginea ciubarului, ca toaca, si recita un colind-urare de buna stare în noul an. Un baiat, de zece-treisprezece ani, scotea din ciubar primul obiect care, după ce era recunoscut de proprietarul sau, Vergelatorul îi prorocea ca norocul i-1 va aduce, în anul care începe. Operatiunea se repeta până se scoteau toate obiectele din apa si se terminau aducatorii de noroc din Calendarul Pagân. Obiceiul, atestat sub diferite forme în spatiul tracic, supravietuieste astazi în noaptea de Revelion sub forma jocurilor de noroc (carti, zaruri, table, ruleta), a placintei cu surprize etc.

ZAMOLXIS, zeu chtonian al geto-dacilor, al carui nume Zamol- se înrudeste cu Semele, zeița traco-elena a Pamântului si cu Zemeluks, zeu chtonian al vechilor lituanieni. Numele zeului Zalmoxis se regaseste în substantivele comune din mai multe limbi indo-europene, precum vechiul slav zemlea, cu sensul de pământ, tara.

ZAU, divinitate preistorica invocata de cetele de Calusari în formulele de juramânt. La Legatul Calusului, într-un cadru solemn, Calusarii jura credinta zeului: Jur cu Zau, pe sufletele moșilor mei, pe caii si vitele mele, sa respect Calusul si legea lui până la dezlegarea Steagului! La S pargerea Calusului, Juram pe Zau, ca am respectat Calusul asa cum ii este legea!In zonele în care s-a jucat sau se mai joaca Calusul, pronuntarea cuvântului Zau are valoare de juramânt, cuvânt de onoare.

ZÂNA, sol trimis la divinitatea pluviometrica sa dezlege sau sa lege ploile, substituit de o papusa confecționata din lut.

ZÂNE: Reprezentari fantastice care apar în noptile de vara, înainte de cântatul cocosilor.

ZÂRNA, reprezentare mitica care pazeste zi si noapte comorile si îngaduie oamenilor sa le descopere si sa le dezgroape în ajunul marilor sarbatori de peste an Crăciun, Anul Nou, Echinocțiul de Primăvara, 1 Mai, Solstițiul de Vara, Echinocțiul de Toamna), când ard banii. Se arata numai cautatorilor de comori, de obicei sub forma de femeie înalta, cu capul descoperit si parul despletit, lung până la calcâie, cu ochii mari si rosii ca para focului sau, dimpotriva, ca o fata foarte frumoasa, înalta si subtire, cu parul lung, de culoarea flacarii când ard comorile. Ea se poate metamorfoza în pasare (gaina, cocos), animal (mâta, câine, lup, cerb, țap), planta sau parte din planta (frunza), demon. Zârna înlesneste oamenilor buni sa intre în posesia banilor si îi îndeparteaza, îi îmbolnaveste sau îi omoara pe cei rai, stapâniti de gândul sa foloseasca banii numai în interes propriu. Omul care descopera si dezgroapa o comoara trebuie sa lase în locul sapat câtiva bani întrucât stapâna lor, Zârna, care obisnuieste sa-i numere tot timpul, va veni la el si-1 va necaji până îl va omorî.

ZEITA PASARE, divinitate neolitica prezenta în doua ipostaze: zeița a regenerarii (Barza) si zeița a Mortii (Gaia).

ZILELE MOSILOR, ciclu de 9 zile în Calendarul Pagân, simetric si în continuarea Zilelor Babei, deschis în 9 martie si închis în 17 martie, dedicat moșilor si stramosilor. Spre deosebire de Zilele Babei, Zilele Moșilor, este, în general, un timp frumos si primavaratic. Daca în aceasta perioada apar si zile friguroase, cu ninsoare, lapovita si vânt, acestea sunt numite, generic, Zile împrumutate si sunt atribuitepasarilor migratoare, vestitoare ale primaverii (Barza, rândunica, ciocârlia) sau mieilor fatati primavara.

ZMEU, reprezentare mitica cu chip de om sau de balaur care coboara în zbor noaptea în casele oamenilor unde chinuieste fetele si nevestele pricinuindu-le, prin neodihna, oboseala si prin framântare în timpul somnului, vânatai pe corp. Când are înfatisare de om, Zmeul reprezinta fiinta iubita, dragostea neîmpartasita, feciorul care-si viziteaza draguta maritata de parinti cu altcineva. Împins de dorinta nestavilita, el intra noaptea pe horn, pe fereastra, pe gaura cheii sau crapatura usii în camera în care doarme fata, o saruta, o musca, o strânge în brațe, o iubeste. Fata sau femeia îl vede în vis, tresare în somn, slabeste vazând cu ochii, este palida la fata. În zori, după dezlantuirea erotica din timpul noptii, Zmeul iese pe cos prefacându-se în para de foc si scântei, uneori trasneste si suiera. Poate fi împiedicat sa intre în casa numai daca se ung intrarile cu untura de zmeu plesnit. Ziua sta ascuns de lumina soarelui prin scorburile copacilor. Arborele în care se presupune ca sta Zmeul era incinerat de vrajitoare pentru a gasi untura de zmeu plesnit, antidot pentru vizitatorul nocturn. Zmeul cu înfatisare de balaur are alta origine; el ar proveni din Sarpele care reuseste sa înghita piatra nestemata, rezultata din spuma serpilor încolaciti unii cu altii toamna, înainte de Ziua Sarpelui, când se retrag în adaposturi pentru hibernare. Desi are înfatisare piromorfa (limba sau sul de foc, ochi stralucitori ca focul, stea alungita), Zmeul ia, după coborârea lui pe horn în casa, chipul iubitului. Vizitele Zmeului si consecintele lăsate fetei sau nevestei vizitate (oboseala, lipsa poftei de mâncare, privirea pierduta si îngândurata) erau considerate boli lecuite cu buruiana numita Zmeu, cu alifii din solzi de peste sau din smoala de la moara, prin descântec de Zmeu sau prin practica magica a saritului Calusarilor peste bolnava. Fata sau femeia cu Zmeul este recunoscuta de cei din jur după înfatisarea fizica si, uneori, după comportamentul ciudat din timpul zilei: are vedenii, este trista si indispusa, este cuprinsa de fiori si tremuraturi, umbla grabita după cel iubit si face gesturi amoroase la umbra unor arbori. Starile si spaima provocate fetelor si nevestelor de Zmeu sunt admirabil surprinse de scriitorul Ion Heliade Radulescu în poezia cu acelasi nume:

Vezi, mama, ce ma doare, si pieptul mi se zbate,
Multimi de vinetele pe sân mi se ivesc,
Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau pe spate,
Îmi ard buzele, mama, obrajii mi se palesc.
Ia pune mâna, mama, pe frun te… Ce sudoare!

.

Ursus, 2011.

Copyright of the above article is held by Ursus. Reprinted with permission of the author.

 

.